Tema războaielor religioase nu este nouă şi tocmai de aceea nu voi încerca să repet lucruri care deja au fost spuse. Intenţia mea este să descifreze maniera în care „războaiele sfinte” purtate într-o epocă au influenţat evoluţia şi reapariţia acestui fenomen social-istoric nefericit prin natură şi urmările sale.
 
În antichitate, războaiele aveau drept principale cauze dorinţa de jaf şi cucerire, expansiunea politică şi militară, sau pur şi simplu migraţiile diferitelor popoare spre zone mai favorabile ale lumii. Din acest punct de vedere, putem spune că nu putem vorbi despre războaie cu un caracter eminamente religios decât în mod excepţional. Una dintre aceste „excepţii” o identificăm însă în Biblie, mai precis în Vechiul Testament, unde în timpul lui Moise, poporul evreu a început exterminarea naţiunilor canaanite din Palestina. Trecând dincolo de justificarea biblică a acestui conflict, totuşi acest război nu a avut drept scop convertirea altor naţiuni, ci doar ocuparea unui teritoriu locuit de un alt neam şi de o altă religie.
 
Va trebui să privim mai departe peste veacuri pentru a observa apariţia primelor conflicte religioase având drept obiectiv convertirea. Acest lucru s-a produs în timpul persecuţiilor desfăşurate de către regatele elenistice ale Siriei şi Egiptului împotriva iudeilor, în timpul dinastiei Macabeilor. Tipologia acestui conflict avea să se repete pe o scară mai extinsă în timpul persecuţiei creştinilor de către imperiul Roman. Din punct de vedere istoric, abia atunci s-a putut afirma că pentru prima dată s-a trecut pe o scară extinsă la o persecuţie sistematică din raţiuni de religie.
 
Din nefericire, după ce creştinismul a devenit religia oficială a imperiului Roman, acelaşi spirit intolerant a fost exercitat de data aceasta împotriva „păgânilor şi ereticilor”. Această persecuţie a dobândit forma unor „războaie sfinte” de convertire sau nimicire în Europa, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Cu aproape o sută de ani înainte de apariţia islamului, armatele lui Iustinian, împăratul Bizanţului, distrugeau din temelii regatele creştine de rit arian din nordul Africii şi din peninsula italică. În aceeaşi perioadă, armatele francilor repurtau victorii nimicitoare împotriva creştinilor arieni din Spania şi mai târziu din zona germană.
 
De asemenea, nu trebuie să uităm nici campaniile sângeroase ale împăraţilor Bizanţului de „creştinare” a bulgarilor şi slavilor. Să ne mai mirăm atunci, că Mohamed, profetul Islamului, a avut un exemplu viu şi concludent asupra „războiului sfânt” luat chiar de la creştini? Să mai fim surprinşi că expansiunea rapidă din perioada Islamului clasic a urmat exact ruta „creştinării” cu sabia din nordul Africii, din Spania, precum şi din Orientul Mijlociu?
 
Domnul Hristos spunea că „oricine scoate sabia, de sabie trebuie să piară”, iar în cartea Proverbelor se spune că „oricine seamănă vânt, va culege furtună”. Prin urmare, „războiul sfânt” a fost pentru prima dată practicat pe o scară extinsă şi sistematică tocmai de către cei ce se numeau creştini, ignorându-se învăţăturile de baza ale Scripturii, ce interziceau folosirea forţei pentru a-i converti pe ceilalţi. De fapt, s-au preluat mijloacele şi metodele de cucerire folosite de către imperiul Roman, supunerea faţă de Cezar fiind înlocuită cu cea faţă de biserică. Nu este cazul să mai amintesc de cruciade, de inchiziţie, de războiul de „treizeci de ani” sau de alte lucruri similare din timpul Evului Mediu, ce dovedesc o violenţă inexplicabilă şi într-o totală contradicţie cu învăţătură lui Hristos din partea celor ce pretindeau că erau urmaşii Săi.
 
Trecând peste veacuri, se poate uşor remarca modul în care curentele extremiste ale secolului XX au preluat lecţia de violenţă „predată” de către creştini în perioada Evului Mediu. Iar în timpul de faţă, când ne este atât de simplu să condamnăm pe talibani sau pe alţii asemenea lor, ar trebui să ne gândim că într-o mare măsură culegem roadele a ceea ce a fost semănat în trecut. Dar dacă vom privi către viitor, luând în considerare afirmaţiile profetice ale Bibliei, vom înţelege că în spatele „războaielor sfinte” s-a aflat întotdeauna un spirit străin de Hristos. Al cui? Bineînţeles că răspunsul nu va fi greu de dat, fiindcă întotdeauna biserica a pierdut.
 
S-a încercat menţinerea unui anumit gen de creştinism la începutul Evului Mediu, iar rezultatul a fost pierderea unei suprafeţe întinse în faţa islamului arab sau otoman. S-a continuat cu acest gen de abordare în perioada următoare, rezultatul a constat în pierderea credinţei chiar în Europa şi în laicizarea societăţii culminând cu lepădarea completă de credinţă din timpul Revoluţiei franceze şi ulterior. De fiecare dată când a apelat la forţă, chiar dacă pe moment situaţia a fost „stabilizată”, în perioada următoare s-a pierdut totul. Este clar, că metoda „forţei” este cea mai slabă care poate fi imaginată ca soluţie pentru promovarea învăţăturilor lui Hristos.
 
Adevăratul creştinism presupune să îi câştigi pe ceilalţi prin forţa evlaviei, raţiunii şi a exemplului personal. Ce trece de acestea nu mai reprezintă adevărată religie a lui Hristos, ci poartă pecetea lui Antichrist. Am convingerea că secolul XXI ar trebui să conducă la înţelegerea faptului că nici un fel de „război sfânt” nu justifică lipsa de compasiune, simpatie şi omenie faţă de semeni, iar intoleranţa de orice fel ar trebui să dispară cu totul din viaţa noastră.
 
Iar înţelesul final este că noi trebuie să purtăm un „război sfânt” asupra oricărei forme de păcat din vieţile noastre, iar înţelesul istoric îşi găseşte împlinirea în Judecata pe care Hristos o va face la a doua Sa venire. Adevăratul război sfânt îi aparţine lui Dumnezeu, când El va restabili judecata şi dreptatea pe pământ.
 
„Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă „Cel credincios şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”” (Apocalips 19:11-16).
 
Octavian Lupu
Conexiuni Creştine Contemporane
 
Bibliografie:
 
1. Dinastia Macabeilor din Palestina:
 
2. Controversa ariană:
 
3. Creştinarea popoarelor germanice:
 
4. Domnia lui Iustinian şi războaiele purtate în acea perioadă:
 
5. Perioada Islamului clasic:
 
6. Războiul de treizeci de ani:
 
7. A doua venire a lui Hristos:
 

Programe populare




Comentariile sunt inchise.