Între RÂS și PLÂNS – TĂCUTUL frumos

 

Prea se râde.  Prea se plânge.  Se râde fără rost, se plânge fără motivație.  În măsura în  care s-ar reduce râsul nefolositor și plânsul cu atât mai nefolositor, tăcutul bucuriei și tristeții ar fi mai autentic.  La periferia existenței noastre în temporalitate, bucuria și durerea se fac spectacol necontrolat de restul existenței veșnice.  Nici o judecată în această privință, dar de învățat câte ceva chiar că s-ar merita.  Nu e de apucat a râde când alții plâng, nici de a plânge când alții râd, deși pentru aceasta din urmă ar mai fi ceva motivație.  De tăcut frumos însă, într-o introspecție astrală de origine și de destinație, ar mai fi ceva loc.  În contextul bucuriei noastre universale – chiar dacă acum doar în promisiuni divine -, râsul a la „gaga” sau plânsul netrecut prin filtrele credinței sunt o pierdere imensă, uneori cu consecințe veșnice.

A „murit” Costel Tolici.  Am pus „murit” intenționat între ghilimele pentru că toată viața mi-a fost teamă de o înțelegere greșită a acestei vorbe românești, căutând cum să-i îmbunătățesc înțelesul adevărat.  M-a salvat de la aceasta pastorul Valentin Dănăiață care mi-a liniștit frământările despre ea, spunând deunăzi în fața unui sicriu – „DEOCAMDATĂ NIMENI N-A MURIT”.  Și mulțumesc pentru acest discurs de câteva vorbe și aș vrea să fie promovat cât mai mult.  Este biblic.  Desigur, nu în sensul teologic „sufletul nemuritor” sau al „conștienței” acestui suflet în stadiu de „comunicare”, înțelesuri nu doar nebiblice, ci și înțelesuri absolut absurde în sensul promisiunilor divine din temporalitate la veșnicitate care nu pot fi abrogate în nici un fel.

În aceste câteva cuvinte destul de sărace ca reprezentare în conținut și formă de exprimare, nu este vorba de arhicunoscuta zicere că „morții nu se vorbesc de rău”, ci despre faptul că despre Costel Tolici nu se poate vorbi decât de bine.  Suntem în fața unei vieți consacrată și trăită vorbitului și cântatului frumos spre onoarea lui Dumnezeu.  Totdeauna avea în minte și pe suflet câte ceva nou de făcut în această privință. Partea de drum „prin pustiul roșu” cum ar zice Modoran, am petrecut-o împreună.  Cu tălpile arse de nisipul fierbinte al acestui pustiu am mers totuși înainte chiar dacă despre vreo oază nici prin gând nu ni se întrezărea.  „De-alung de drum” a fost cântecul emblemă al corului pe care îl conducea.

Nu de prin cărțile de istorie despre marii anonimi din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România, – pentru că ele nu sunt -, și poate mai bine așa, ci din amintirile valdenzice nescrise sau mai bine zis nescrise încă, vagi spicuiri legate de Costel Tolici se cuvin în aceste momente.  În ce vară sau iarnă sau în ce an nu mă întrebați căci nu știu, dar știu că era o Vineri seara în comunitatea Grant, când dirijorul Costel Tolici a lansat piesele muzicale „Carte-n ceruri”, „Închinare”, „Din slăvi depărtate” cu bunul nostru solist, în toate felurile bun, Timiș Alexandru – bun chiar și că răspundea oricărei invitații.  Doamna Vălimăreanu, profesoară de Limba Franceză și soră în credință, cu soțul, domnul Vălimăreanu, de profesie avocat, i-au spus lui Costel:  „îmi pare bine că n-am murit înainte de a asculta acest program”.  Sosiți cândva – iarăși cândva -, într-o altă Vineri seara, într-o comunitate din Mureș pentru cântat, Costel Tolici și-a dat seama că atmosfera de acolo era potrivită pentru cântecul „O, ce splendoare”, dar micuța Grațiela Vlad, de câțiva anișori cu care cântecul fusese lansat era rămasă în București.  A fost rugată prin telefon mama ei s-o pună în primul tren ce mergea într-acolo și s-a întâmplat întocmai.  Fetița a sosit la timp ca piesa să fie cântată Sâmbătă după amiaza.    Dar despre „farfisa”, orga așteptată din Italia de către neobositul Rene Stoica totdeauna la motorul cântatului?  Mă opresc pentru că simt că e mai frumos să tac.  A urmat emoția mea de fel bucureștean, deși în California, la viața dată în românește de către soția dirijorului, unuia dintre cele mai frumoase cântece creștine  – „Great Is Thy Faithfulness” sub titlul „Ne pregătim de drum”, emanație de „grant”.

Costel Tolici a  lăsat în urma sa o generație de fete și băieți cărora le este greu să nu-l urmeze.  Un mare cunoscut, dar un anonim și mai mare, iar peste amândouă, o binecuvântată influență.  În Împărăție, sub smochinul unuia sau altuia, după rânduiala cea veșnică a Domnului, ne vom aminti multe, multe.  Ne va strânge Costel iarăși la cântat cum a făcut toată viața pe pământ?  Cu siguranță că da.  O rugăciune în adânc de suflet tăcută cu acest prilej, strigată neauzit: „Vino Doamne Isuse, vrem să-Ți cântăm și acolo”.

 

Benone Burtescu  (dburtescu@aol.com)

Category:

Articole / Stiri

Programe populare




Comentariile sunt inchise.