PERISCOAPE SUPRASTELARE (7)

SIMBOLISTICA CIFREI 7 (urmare)

MITUL RECOMPUNERII LUMINII

Îi este propriu luminii de a fi ceea ce este. O realitate a cărei imunitate păstrează nealterate în sine cele trei stări de agregare a celor 7 culori: compunere, descompunere sau recompunere.

Numitorul lor comun este Curcubeul. Fascinanta lumină a acestuia este, pe de o parte, tainicul materialul de compunere iniţială (creaţiunea), iar, pe de altă parte, molozul de recompunere finală (recreaţiunea). În calitate de semn al Legământului divin, Curcubeul este o aluzie simbolică referitoare la Planului de Mântuire. Un Plan care are menirea de a reface lumea luminii din cioburile colorate ale acesteia.

Apocalipsa ilustrează această minune a refacerii lumii umane universale prin intemediul celor 7 Scrisori. Adică prin cele 7 trepte ale creştinismului, prin cele 7 etape ale îndelugatului galop al Calului alb prin colbul şi prin marile serpentine ale  timpului uman.

Există discuţii dacă postaşul vremii vâră cele 7 scrisori în aceeaşi clipă în cutiile poştale ale tuturor cofesiunilor întâlnite în cale. Un buchet de caracteristici care ar  aparţine tuturor confesiunilor care ar respiră la un moment dat în aerul aceleiaşi epoci.  Este vorba despre teoria lipsită de carate, care zugraveşte static ceeace Biblia prezinţă în mod dinamic.

Pentru edificare  este suficient să repartizăm galeria celor 7 comori istorice în mâinile  celor 4 Reforme religioase. O pură logică din care decurge faptul că între Scrisorile apocaliptice şi Reformele religioase există o unitate genetică incontestabilă. Fiecare Reformă religioasă – în raport de conjunctura sa istorică – are la bază anumite Scrisori apocaliptice şi tratează, în felul ei, aceeaşi  unică problematică: calea doctrinară de obţinere a mântuirii sau de refacere a lumii luminii (recreaţiunea).

În scopul acesta este necesară trecerea creştinismului prin cele patru filtre ale celor patru Reforme religioase fundamentale ale sale. Adică prin cele patru sisteme ale mântuirii din cadrul acestora

I. Reforma religioasă a secolului I (Reforma apostolică)

II. Reforma religioasă a secolului al IV-a (Reforma ariană)

III. Reforma religioasă a secolului al XVI-lea (Reforma protestantă)

IV. Reforma religioasă a secolului al XIX-lea (Reforma adventă).

I. REFORMA RELIGIOASĂ A SECOLULUI I 

(Reforma apostolică)

Lasând în urmă grandioasa trecătoare istorică săpată în Masivul Golgotei, relieful religios al lumii se schimbă brusc. Iudaismul se transformă în creştinism. Mai exact, sistemul biblic al mântuirii trece, peste Ecuatorul lumii, din emisfera ritualică în emisfera non-ritualică. Adică din vechea eră în care Domnul Hristos este nejertfit, în noua eră în care Domnul Hristos este jertfit.  Un proces dificil care necesită timp şi dezbateri numeroase.

1. Scrisoarea către Efes întruchipează Reforma religioasă a secolului I. O epocă istorică în care, Domnul Hristos este jertfit. Mântuirea constă ca în rezolvarea celor  două probleme fundamentale ale lumii umane actuale: păcatul şi moartea.

În consecinţă, se  părăseşte actul binomic al jertfei (Lev. 4, 27-29). Şi se exercită actul spiritual binomic simplu. Adică modul spiritual sau conceptual al mântuirii, nu modul ritualic. Cu alte cuvinte, modul de soluţionare a păcatului şi a morţii:

– Păcatul se rezolvă prin pocainţa umană cu ajutorul divin-educaţional al Duhului Sfânt. O manifestare în spirit fără punerea mâinilor pe capul animalului ritualic (antropocentrism).

– Moartea se rezolvă prin iertarea divină a omului pocăit. Adică prin substituirea de către Domnul Hristos a  morţii acestuia, în spirit, fără junghierea animalului ritualic (hristocentrism).

Actul mântuirii este astfel de tip binomic – antropo-hristocentrism – şi manifestat în mod non-ritualic.

Sistemul de mai sus este zguduit însă de seismul iudaizanţilor. Un grup de persoane care  încearcă să reîntoarcă Noul Testament la ritualul Vechiului Testament. Pe lângă jertfă Domnului Hristos doresc să introducă şi Legea ceremonială (circumcizia). Adică să renască hristocentrismul ritualic. Apostolul Pavel se împotriveşte însă cu toată fiinţa Sa. El foloseşte totuşi termenul „Lege”, atât pentru Legea ceremonială, cât şi pentru Lege morală. Folosindu-se de această imprecizie linvistică, ce mai mulţi comentatori biblici, consideră că Apostolul Pavel doreşte desfiinţarea Legii morale, şi înlocuirea acesteia cu credinţa în Domnul Hristos. Ideea pauliană folosită în mod permanent în  Epistolele sale – ori Hristos ori Legea – are în vedere numai desfiinţarea Legii ceremoniale. A considera că Apostolul Pavel vorbeşte despre desfiinţarerea Legii morale, înseamnă a   desfiinţa, atât păcatul, cât şi moartea. Atunci nici de Domnul Hristos n-ar mai fi nevoie. În plus, dovada că nu este vorba Legea morală reiese din declaraţia sa de mai jos.

Ştiţi că n-am acuns nimic din ce va era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc iudeilor şi grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos: Fap. Ap. 20, 20-21).

Apostolul Pavel luptă din răsputeri contra Legi ceremoniale.  Nicidecum contra Legii morale. Doreşte să instituie în locul Legii ceremoniale pe Hristos jertfit. Multe din epistolele sale abundă în substituirea Legii ceremoniale (circumcizia) cu Hristos.

2. Scrisoarea către Smira continuă Reforma religioasă a secoului I. La început Domnul Hristos este privit ca Mântuitor al lumii care iartă prin moartea Sa păcatul oricărui om care se pocăieşte. Un Mântuitor care este receptat de către împăraţii romani ca un Mit hristic. Un mit care vine în conflict cu miturile religioase ale împăraţilor romani şi care declanşează persecuţia de 200 de ani.

3. Scrisoarea către Pergam continuă Reforma religioasă a secolului I. Ceea ce este caracteristic acestei Scrisori este faptul că persecuţia este sisată de către Constantin cel Mare (307-337 d.H). Un împărat roman care primeşte creştinismul realmente sub forma Mitului hristic.  Miturile sunt de două feluri: miturile umane care sunt închipuiri sau falsuri şi miturile divine care sunt ilustraţii simbolice. Mitul hristic este un mit uman, deci un fals biblic. Şi anume: credinţa în faptul că Domnul Hristos este Mântuitorul lumii fără necesitatea pocainţei umane anterioare. Adică fără întoarcerea la Poruncile lui Dumnezeu. Constantin cel Mare declară Imperiul Roman, un imperiu creştin.  Adică le prezintă tuturor popoarelor din vastul său imperiu Mitul hristic. Un Mântuitor care salvea pe oricine se încrede în el. Nici nu putea fi transmis altfel creştinismului tuturor persoanelor de sub conducerea lui, decât ca Mit hristic. El însuşi primind creştinismul ca pe Mitul hristic.

Creştinismul capătă, aşadar, un caracter de Mit hristic, o dovadă, în această privinţă, constituind-o faptul că multe din Sinoadele care se desfăşoară, din secolul 4 până în secolul 8, îl au în discuţie sub forma diferitelor teorii hristologice. Toate învârtindu-se în jurul Mitului hristic.

În acest context, cele două aspecte fundamentale ale conflictului juridic dintre  om şi Legea divin-juridică – păcatul şi moartea – se rezolvă exclusiv prin Hristos şi prin intermediul Bisericii (clerul). Un fapt pentru care Reforma secolului I, din antropo-hristocentristă, devine pur şi simplu hristocentristă.

Mai trebuie adăugat faptul că creştinismul – din cadrul Scrisorii Pergam –  este reprezentat de ortodoxism şi catolicism, capătând caracterul de Biserică de Stat.

II. REFORMA RELIGIOASĂ A SECOLULUI AL IV-lea

(Reforma ariană)

Reforma  religioasă a secolului al IV-lea are loc în cadrul Scrisorii către Pergam. Un preot creştin din Alexandria – Arie – răscoleşte pur şi simplu gândirea creştină. Împotriva ideilor lui se convocă primul sinod creştin: sinodul sau conciliul de la Niceea (325 d.H). Arie gândeşte corect, însă într-un domeniu incorect. Şi anume, porneşte de la ideea Bibliei că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi, fiind „Fiu”, are un „început”. Şi dacă are un „început”, nu este „coegal” „cosubstanţial” şi „coetern” cu Dumnezeu. Ca atare, Domnul Hristos nu poate avea nici un rol în mântuire sau un rol puţin însemnat.

Şi deşi logica lui Arie este corectă, totuşi domeniul de  aplicare al logicii sale nu este corect. Un domeniu care este născut dintr-o interpretarea creştină falsă. Şi anume, de la ideea că Domnul Hristos este Fiul real al lui Dumnezeu din eternitate. În realitate, El este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, în mod simbolic, şi numai în umaniate, adică în momentul întrupării şi mai ales al învierii Sale (Col. 1, 18). Din această cauză, domeniul de gândire al arianismul este fals. Ca şi concluzia lui Arie, conform căreia Domnul Hrisos n-ar fi divin deplin.

În consecinţă, persoana Domnului Hristos şi  persoana Duhului Sfânt, sunt scoase din structura Divinităţii. Tatăl este considerat singurul Dumnezeu. Prin urmare ia naştere unitarianismul. Sinodul de la Niceea (325 d.H.) îl declară eretic pe Arie. Totuşi arianismul capătă adepţi şi se dezvoltă în continuare.  Şi creştinismul suferă astfel un proce de schismă: creştinismul Trinitarian şi creştinismul Unitarian.

Ca atare, din secolul IV creştinismul se împarte în 2 grupări:

– Ceştinismul Unitarian: un creştinism în care păcatul este stopat de către om prin ascultare de Decalog, iar moartea este iertată de Dumnezeu, în mod simplu, fără moartea substituitoare a Domnul Hristos (antropocentrism).

– Creştinismul Trinitarian: un creştinism care soluţionează, atât păcatul, cît şi moartea, prin credinţa în Domnul Hristos. Adică sub forma Mitului hristic. O credinţă care vizează exclusiv Crucea  (hristocentrism).

Tot acest aspect de mai sus crează sistemul Bisericii de Stat. Pergamul este un sistem care se prelungeşte în întreaga istorie religioasă creştină, fie sub forma Bisericii Unitariene (unitarianismul şi deismul), fie sub forma Bisericii Trinitariene (ortodxismul şi catolicismul).

Creştinismul Trinitarian, capătând în decursul secolelor forma ortodoxismului şi catolicismului clasic, conţine în cadrul mântuirii aceleaşi două probleme impuse de Legea divin-juridică – păcatul şi moartea – care trebuie rezolvate.

– Rezolvarea păcatului uman în creştinismul trinitarian este realizată prin spovedanii şi ritualuri recomandate de preot. Decalogul este modificat foarte mult, fiind înecat de ritualuri: fapt pentru care hristocentrismul clasic este acoperit de antropocentrismul ritualic tradiţional.

– Rezolvarea morţii umane în crestinismul trnitarian este realizată prin credinţa în moartea Domnului Hristos pe calea Crucii. Rolul Cruci creşte în mod evident,  aceasta fiind înecată însă de ritualuri: fapt pentru care hristocentrismul este acoperit de  antropocentrismul ritualic tradiţional

Creştinismul arian se dezvoltă paralel cu creştinismul trinitarian devenit antropocentrist. Se extinde foarte mult sub forma unitarianismului (sec XVI) şi a deismului (sec. XVII). Arianismul se răspândeşte din ce în ce mai mult în Europa de vest. Popoarele migratoare – în special vandalii, goţii şi lombarzii – primesc mai întâi sistemul creştin de tip arianist. După aceea popoarele respective, trec cu timpul, la sistemul  creştinismului clasic  trinitarian.

III. REFORMA RELIGIOASĂ A SECOLULUI AL XVI-LEA

(Protestantismul şi neoprotestantismul)

4. Scrisoarea către Tiatira şi 5. Scrisoarea către Sardes reprezintă substratul Reformei religioase a secolului al XVI. O Reformă religioasă care constituie o reacţie împotriva antropocentrismului ritualic, un antropocentrism ritualic care înăbuşe hristocentrismul ritualic de până atunci.  Şi anume un antropocentrism extrem de abundent al Bisericii Pergam care capătă stilul Bisericesc de tip preoţesc sau de tipul Bisericii de Stat şi care dăinuie în istorie de la Constantin cel Mare şi până astăzi.

Scrisoarea către Tiatira şi către Sardes sunt două tipuri de biserică paralelă cu ortodoxismul şi catolicismul, nu în continuarea lor. Deci mişcări religioase paralele cu Pergamul, începând cu anul 1517. Reforma religioasă a secolului al XVI,  debutează în 1517, şi porneşte dintr-o criză religioasă foarte puternică. Şi anume, din criza mântuirii prin acţiuni strict omeneşti (antropocentrism ritualic). Cea mai gravă acţiune antropocentristă ritualică, care este existentă în Biserica catolică de atunci,  este reprezentată de  indulgenţele propovăduite de Tetzel. Împotriva acestei atitudini, Martin Luther (1483-1546) declanşează hristocentrismul. Un hristocentrism general bazat pe  îndreptăţirea exclusiv prin credinţă. O îndreptăţire bazată pe Mitul hristic. Istoria precizează, că pe data de 31 octombrie 1517, acesta declanşează Reforma religioasă a secolului al XVI-lea, prin afişarea celor 95 de teze pe uşa catedralei din Wittemberg.

Protestantismul (Tiatira) şi mai ales neoprotestantismul (Sardes) dezvoltă o religie aparte. Problematica mântuirii este aceeaşi ca înotdeauna. În cazul protestantismului şi a a neoprotestantismului, rezolvarea celor două probleme ale Legii divin-juridice  este nebiblică: rezolvarea păcatului şi rezolvarea morţii.

– Rezolvarea păcatului de către Reforma religioasă a secolului al XVI-lea  are  loc prin credinţa în jerftfa Domnul Hristos, credinţă care îţi dă putere să soluţionezi prin El, această problemă: neprihănirea sau dreptatea morală prin credinţă.

– Rezolvarea morţii de către Reforma religioasă a secolului al XVI-lea.  O manifestare prin credinţa în jertfa Domnului Hristos care scapă de moarte pe oricine se încrede în El: neprihănirea sau dreptatea penală prin credinţă.

Mântuirea se rezolva astfel pe o singură cale (este vorba despre sluţionarea nebiblică, atât a păcatului, cât şi a morţii), prin neprihănirea sau dreptatea prin credinţa în Domnul Hristos (hristocentrism).

Luther face o confuzie. El porneşte de la textul din Habac. 2, 4 şi textul din Romani 1, 17: Cel neprihănit va trăi prin credinţă… Dar în mintea lui înţelege că “păcătosul” va trăi prin credinţă. Şi astfel se naşte hristocentrismul nebiblic.

IV. REFORMA RELIGIOASĂ A SECOLULUI AL XIX-LEA

(Adventismul şi neoadventismul)

6. Scrisoarea către Filadelfia şi 7. Scrisoarea către Laodiceea constituie substratul Reformei religioase a secolului al XIX-lea. Totul se petrece în perioada în care începe faza istorică de pregătire pentru judecata divină. O lucrarea care se desfăşoară conform ritualului din Sanctuar prin două sărbători anuale (Lev. 23, 23-32).

– Sarbătarea Trâmbiţelor care are loc la sfârşitul duratei de 1335 ani (Dan. 12, 12) şi care are ca moment istoric anul 1843.

– Sărbătoarea Ispăşirii care are loc la sfârşitul duratei de 2300 de ani (Dan 8, 9-14) şi care are ca moment istoric anul 2133.

În tot acest timp de 300 de ani, dintre cele două momente istorice (1843 – 2133) plus durata judecăţii divine, trebuie să se dezvolte adventismul. O mişcare religioasă care este împănată profetic şi care apare şi se menţine într-un mod mod foarte dificil.  Advetismul apare într-un moment în care creştinismul se află în cea mai mare criză. Creştinismul american – fiindcă    adventismul apare în America – este zguduit tocmai de acestă mare criză. O criză care  este determinată, pe de o parte, de hristocentrism, iar, pe de altă parte, pe antropocentrism. Mai exact creştinismul în general şi creştinismul american, în special, din Nord-Estul Americii este scindat în aceste două orientări: orientarea hristocentrisă (creştinismul protestant) şi orientarea antropocentristă (creştinismul arianist sau deist).

Amândouă curentele sunt foarte dezvoltate în America: „Probabil că mai mult decât oriunde în Statele Unite, tendinţele deiste, naturaliste şi critiscismul biblic, au supravieţuit în protestantismul modernist sau liberal  (Apologetica Creştină, Norman Geisler, pag. 178). Şi tocmai datorită acestor două orientări este posibila apariţia dventismului în America şi numai în America.

La jumătatea secolului al XIX-lea, începe, din punct de vedere profetic, momentul debutului istoric pentru apariţia mişcării pregătitoare pentru judecata divină. Anul 1843 marchează împlinirea duratei de 1335 de ani din Daniel 12, 12 (1335 + 508 = 1843). Este necesară o mişcare religioasă care să prezinte biblic problematica mântuirii. O mişcare religioasă care să prezinte corect condiţiile de mântuire. Este necesară, şi de  mare urgenţă reîntoarcerea la antropo-hristcentrismul bisericii apostolice. Un drum însă total închis pentru istoria creştinină. Nu există decât o unică posibilitate: William Miller.  Prin calculul său greşit despre durata profetică de 2300 de ani, descoperă anul 1843. Eroarea sa profetică oferă clar această providenţială cale. Şi anume, Mişcarea millerită. O mişcare religioasă care în loc sa vestească pregătirea pentru judecata divină, vesteşte revenirea urgentă a Domnului Hristos între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Şi apoi la 22 octombrie 1844. Interpretarea este falsă, atât prin afirmaţia respectivă, cât şi prin şi prin calea falsă de obţinere. Şi totuşi acest rezultat profetic declanşează o panică uriaşă. O panică falsă. Şi tocmai în această panică falsă se află forţa ei de lucru. Şi anume, faptul că generează un aflux de persoane, la întâmplare, din orice confesiune a timpul. Exact intenţia divină.

Şi anume: faptul că în acest amalgam religios, exact conform imtenţiei divine,  se amestecă cele două orientări diferite:

a. Orientarea unitariană de tip protestant-deist care rezolvă în felul ei cele două probleme ale mântuirii – păcatul şi moartea – şi anume prin antropocentrism (Decalogul).

b. Orientarea trinitariană de tip protestant-teist care rezolvă  în felul ei cele două probleme ale mântuirii – păcatul şi moartea – şi anume prin hristocentrism (Crucea).

Aceste două orientări religioase opuse – una bazată pe Decalog şi alta bazată pe Cruce –  introduse în acelaş mojar istoric, constituie baza ideologică de realizare – prin controverse – a adventismul. Amestecul acestor două pulberi ale adevărului, duce cu timpul la fuziunea dintre adepţii Decalogului şi adepţii Crucii.

Adică antropo-hristocentrismul sau adventismul. O fuziune care are loc după 18 ani de controverse, o dată cu debutul Bisericii AZŞ în 1861. O întorcere la doctrina apostolică.

Reapare astfel, pentru prima dată, de la Bierica apostolică, în istoria lumii creştine, antropo-hristocentrismul (Decalog + Cruce). Adiă adventismul. Cum să reziste însă un pumn de antropo-hristocentrism într-un ocean de hristocentrism ? Opozanţii sunt pretutindeni în Biserica AZŞ. Izbucnirea lor firească apare la 1888. O răbufnire explicabilă. Întorcerea adventismului fuzionist, la Reforma secolului al XVI-lea. O întoarcere firească. Liderii acestei întoarceri memorabile sunt Waggoner şi Jones, de orientare hristocentristă. Nici răsucirea ulterioară a întregii Bisericii nu este de mirare.

Fiindcă în Biserica AZS însăşi, există, de la început atât hristocentrism, cât şi antropocentrism. Suntem o biserică în controversă. Suntem chiar şi astăzi o biserică încă într-o luptă ideologică dârză. Şi trebuie să ajungem la o înţelegere deplină. prin cea de a treia Solie îngerească: păzirea poruncilor şi credinţa în Isus (Apoc. 14,12).

Este clar pentru oricine, că cea de-a treia Solie îngerească reprezină o dublă problematică în mântuire (păzirea poruncilor şi credinţa în Hristos), nicidecum solia unicei problematici în mântuire (indreptăţirea prin credinţă), aşa cum  susţine, în mod greşit, Ellen White.

O dată cu apariţia adventismului se poate pune că începe procesul de recompunere a limii luminii.

Tabelul raportului dintre Scrisorile apocaliptice şi Reformele religioase

IV. Reforma rel. a sec XIX (Filadelfia, Laodiceea) ————————– adventism, neoadventism

III. Reforma rel. a sec. XVI (Tiatira, Sardes)———————————— protestantism, neoprotestantism

II. Reforma rel. a sec IV (Pergam) ————————————————————— Tinitarianism, Unitarianism

I. Reforma rel. a sec. I (Efes, Smirna, Pergam) ——————————————————– catolicism, ortodoxism

Programe populare




Comentariile sunt inchise.