FORTĂREAŢA DIN PUSTIU

(Eseu biblic) (3)

ARHITECTURA SANCTUARULUI

O curte cu un gard înalt din pânză şi un sălaş, din lemn, metal, pânză şi piei. Un amplasament de luptă, într-un pustiu, cu aer de sediu central pentru simularea unei aţiuni de campanie. O fortăreaţă alegorică. Un cartier general al unui exerciţiu simbolic cu gloanţe oarbe, pentru instruirea lumii şi Universului, în marele război al fiinţelor libere, cu cele două flagele ale dezordinii libere: Păcatul şi Moartea.

Orice simbol are două componente: una la modul propriu (semnificantul) şi alta la modul figurat (semnificatul). În cazul de faţă, componenta la modul propriu este Sanctuarul, iar componenta la modul figurat este complexul de idei, prin care acesta explică Planul de Mântuire.  Omul Vechiului Testament are, aşadar, de-a face, atât cu raportul său concret cu Sanctuarul,  cât şi cu raportul său abstract cu Planul de Mântuire. Ritualul Sanctuarului trebuie să-l execute practic, în văzul tuturor, ca pe o problemă generală, iar Planul de Mântuire trebuie să-l execute, în sine însuşi, ca pe o problemă personală.

Cu alte cuvinte, omul Vechiului Testament trebuie să execute paralel, atât exerciţiul de instrucţie pe poligonul general de antrenament (semnificantul), cât şi exerciţiul de participare pe linia întâi a propriului său câmp de luptă (semnificatul). Un aspect care este valabil, în mod egal, şi pentru preotul de serviciu, şi pentru laicul, care vin la Sanctuar pentru a explicarea prin gesturi expresia generală a mântuirii (semnificantul), dar şi pentru a soluţiona propria lor nevoie lăuntrică de mântuire  (semnificatul). Ca atare, omul  vechii dispensaţiuni are în afara sa Sanctuarul (Fortăreaţa simbolică a mântuirii tuturor), şi în sine Planul de Mântuire (Fortăreaţa noţională a mântuirii proprii )

Sudura dintre semnificant (gestul concret general) şi semnificat (noţiunea abstract particulară) reprezintă o necesitate fenomenologică, dictată de însăşi natura simbolurilor. În cazul Sanctuarului însă, sudura dintre semnificant şi semnificat reprezintă şi o necesitate juridică. Şi anume, necesitarea substituirii temporare, prin Sanctuar, a absenţei jerfei divine.  O dată cu aducerea la îndeplinire a jertfei divine, Sanctuarul se desfiinţează total şi definitiv.  De aceea nu se poate vorbi despre Sanctuar în cer, nici înainte, nici după moatea şi învierea Domnului Hristos. Fiindcă preoţia aaronică încheie simbolistica Sanctuarului, iar Domnul Hristos preia preoţia mehisedechiană fără Sanctuar (Evr. 7, 11).

Omul Noului Testament, datorită desfiinţării Sanctuarului, este total despărţit de acesta. Totuşi în fiecare act de mântuire proprie, acesta poate să apeleze imaginativ şi la ilustraţiile Sanctuarului, ilustraţii care reflectă simbolic sistemul Planului de Mântuire. Ştiindu-se că în Noul Testament, simbolul specific pentru mântuire este Sfânta Cină.

O mână de desenator tehnic ar schiţa imaginea Sanctuarului prin două dreptunghiuri concentrice: unul mai mic (Sanctuarul propriu-zis) şi altul mai mare în jurul acestuia (Curtea Sanctuarului).

1. SANCTUARUL PROPRIU-ZIS

Camuflat într-un învelişi de ţesături diverse, Sanctuarul ascunde în miezul lui două camere. O ilustraţie figurată care trebuie decodificată. Cheia de traducere este simplă, cu condiţia să privim lucrurile prin prizma Bibliei. Aceasta ne arată că Sanctuarul ilustrează soluţionarea celor două probleme fundamentale ale omului: Păcatul şi Moartea. Adică Planul de Mântuire.

În virtutea aceleaşi logici, este necesar să precizăm că Sanctuarul şi Planul de Mântuire trebuie să se armonizeze reciproc. În plus, este necesar să admitem, că Păcatul şi Moartea sunt pronunţate de către Legea divin-juridică.  Reprezintă, cu alte cuvinte, rezultatul conflictului dintre om şi această lege. O lege cu o structură binomică: normativul moral (indicarea păcatului) şi normativul penal (impunerea morţii).

Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi. Dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat  şi sunteţi osândiţi de Lege ca nişte călcători de lege – Iac. 2, 8-9)

1.1. Încăperile Sanctuarului. Următoarea relaţie logică ne arată cu prisosinţă faptul că soluţionarea dublului aspect conflictual dintre om şi Legea divin-juridică este consemntă juridic în Planul de Mântuire. Un plan care precizează modul de ieşire din conflictele respective: pocăinţa umană (pentru stoparea păcatului) şi iertarea divină (pentru soluţionarea morţii). Şi dacă Sanctuarul ilustrează Planul de Mântuire (Harul), în mod implicit ilustrează şi procesul de soluţinare a cerinţele Legii divin-juridice. Ca atare, Sanctuarul propiu-zis, reflectă întâlnirea dintre Legea divin-juridică (Legea ordinii libere) şi Legea divin-ritualică (Gal. 3, 19) (Legea simbolică a refacerii ordinii libere).

În consecinţă, arhitectura Sanctuarul propriu-zis trebuie să fie înzestrată cu două camere. O cazemată specială, în care sunt instalate armele principale de luptă, pentru faza Vechiului Testament. Un sediu care este format din două încăperi despărţite de Perderaua intercamerală: Sfânta (Locaşul Sfânt) şi Sfânta Sfintelor (Locaşul Preasfânt).

Este cunoscut faptul că această construcţie are două camere ilustrative (Ex. 26, 33): Locul Sfânt (Sfânta) şi Locul Preasfânt (Sfânta Sfintelor). Un sistem structural bicameral care nu este întâmplător, nici nu reprezintă un mister, pentru oricine  înţelge că aceste două camere, ilustrează structura binormativă – moral şi penal – a Legii divin-juridice.

În concluzie, cele două camere refectă spaţiul arhitectural al Legii divin-ritualice, în raport cu Legea „adăugată” (Gal. 3, 19) pentru explicarea modului de soluţionare a conflictului juridic dintre om şi Legea divin-juridică.

1.2. Denumirea încăperilor Sanctuarului. Este vorba despre nişte denumiri care trezesc discuţii importante:

– Camera morală este denumită Sfânta Sfintelor. În această încăpere se află, ca element care face parte din actul preoţesc ispăşitor, Chivotul de Aur (Decalogul). Prin acest obiect simbolic se ilustrează modul de sistare a păcatului de către om: actul pocăinţei umane. Înlocuirea morală a dezordinii libere cu ordinea liberă.

– Camera penală este denumită Sfânta. În această încăpere se află, ca element ce face parte din actul preoţesc ispăşitor  zilnic,  Altarul de Aur (Crucea). Prin acest obiect simbolic se ilustrează sistarea morţii de către Domnul Hristos. Executarea penală a pedepsei juridice impusă de dezordinea liberă.

Este clar faptul că valoarea lucrării de ordin divin penal – iertarea divină – este incomparabil mai costisitoare decât lucrarea  de ordin moral – pocăinţa umană – în cadrul mântuirii. Şi totuşi, în optica divină lucrarea moral-umană este mult mai importantă, decât lucrarea penal-divină. Pentru simplul fapt că Planul de Mântuire urmăreşte în primul rând sistarea păcatului (problema ordinii libere care este impusă de ordinea comportamentală a  Universului) şi numai după aceea sistarea morţii (problema pedepsei dezordinii umane care este impusă de sistemul juridic al Universului). Cu alte cuvinte, normativul moral al Legii divin-juridice este prioritar faţă de normativul penal al acestei legi.

Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului ? Ascultarea  face mai mult decât jertfele – 1 Samuel 15, 22 p.p.

Mulţi coreligionari nu ţin cont de această recomandare biblic şi consideră, în mod nebiblic, că lucrarea Domnului Hristos ar cuprinde şi substituiea penală şi substituiea morală. Unul din aceşti factori nebiblici este şi Ellen White, extinzând procesul de substituire al Domnului Hristos de deasupra normativului penal, şi asupra normativului moral (Calea Către Hristos, pag. 62-63). Sanctuarul precizeză nu numai faptul că lucrarea morală apaţine exclusiv omului, ci şi faptul că Duhul Sfânt se ocupă de procesul divin-educaţional-uman. Iar Domnul Hristos se ocupă pur şi simplu numai de substituirea morţii omului, pentru acordarea nemurii numai peroanei umane pocăite.

1.3. Perdeaua intercamerală. Separarea celor două camere ale Sanctuarului este realizată printr-o perdea. Un perete despărţitor care îmbracă două ilustraţii diferite, aşa cum se va vedea, în cele două ritualuri fundamentale ale Sanctuarului: ritualul zilnic (un simbol al actului mântuirii înainte de închiderea Harului) şi ritualul anual (un simbol al judecăţii divine după închiderea Harului).  În ambele ritualuri, Perdeaua intercamerală este un obstacol care trebuie îndepărtat.

– În cadrul  ritualului zilnic, Perdeaua intercamerală ilustrează obstacolul reprezentat de Domnului Hristos nejertfit (neîndeplinirea în Vechiul Testament a condiţiilor divine ale morţii substituitoare – Evr. 10, 12-20).

– În cadrul ritualului anual, Perdeaua intercamerală ilustrează obstacolul reptrezentat de către om (neîndeplinirea de către omenire a condiţiilor istorice de începere a judecăţii divine – Dan, 7, 26).

Ambele obstacole vor fi studiate la capitolul: Funcţionalitatea Sanctuarului.

În capitolul Arhitectura Sanctuarului, trebuie să precizăm doar, că:

– În Sfânta Sfintelor (Chivotul de Aur) este ilustrată pocăinţa umană reală, pe baza Decalogului, sub călăuzirea Duhului Sfânt.

– În Sfânta (Altarul de Aur) este ilustrată iertarea divină făgăduită, pe baza actului viitor al Crucii Domnului Hristos.

În mod normal, ilustrarea pocăinţei umane (din Sfânta Sfintelor) trebuie unită cu ilustrarea iertării divine (din Sfânta) pentru realizarea mântuirii.

Pocăinţa umană (actul moral) + Iertarea divină (actul penal) = Mântuire

Sanctuarul, cu cele două încăperi, funcţionează, aşadar, ca o cumpănă:

– Pe talerul moral (Sfânta Sfintelor) se plămădeşte actul stopării păcatului uman,  de către persoana în cauză (pocăinţa umană).

– Pe talerul penal (Sfânta) se plămădeşte actul stopării morţii umane, de către Domnul Hristos (iertarea divină).

Este necesară însă amestecarea acestor două plămădeli, dar Perdeaua intercamerală se opune.

Privind Sanctuarul propriu-zis pe schiţa desenului tehnic şi în Biblie  constatăm un dreptughi secţionat pe din două de o linie groasă. Un fapt care arată necomunicarea dintre asceste două spaţii ilustrative. Vorbind  simbolic, avem de-a face cu „Cortul neîntâlnirii”, adică al necomuniării dintre cele două camere simbolice. De fapt, în tot timpul Vechiului Testament, camerele Sanctuarului nu comunică (este vorba despre „Cortul nentâlnirii”), care trebuie însă să se transforme, în „Cortul întâlnirii”. Dar când camerele respective vor comunica, aşa cum deja s-a mai spus, Sanctuarul pur şi simplu dispare total şi definitiv din relaţia simbolică a mântuirii.

2. CURTEA SANCTUARULUI

Pe acelaşi desen tehnic, Curtea Sanctuarului este dretunghiul mare care înconjoară dreptunghiul mai mic. În mod corespunzător, dreptunghiul mic (Sancturul propriu-zis) ilustreză relaţia divin umană privită, atât în lumina teretestră, cât şi în lumina cerească. Dreptunghiul cel mare (Curtea Sanctuarului) ilustrează relaţia divin-umană exclusiv în lumea terestră.

Gardul de pânză ilustrează, în mod restrictiv,  orizontul pământesc. În acest spaţiu, se execută două lucrări terestre diferite: lucrarea Domnului Hristos şi lucrarea persoanei umane.

– Lucrarea Domnului Hristos constă în două acţiuni distincte: (a) acţiunea morală de menţinere a unui caracter desăvârşit (ilustrată prin spălarea preotului în Ligheanul de Aramă) şi (b) acţiunea penală de substituire deplină a morţii umane (ilustrată prin jertfa necurmată de pe Altarul de Aramă). Deasupra acestor două acţiuni planează cele două normative – unul moral şi altul penal – ale Legii divin-juridice (Gal. 4, 4)

– Lucrarea fiinţei umane constă în două acţiuni distincte: (a) acţiunea morală de declarare a pocăinţei proprii (ilustrată prin punerea mâinii pe capul animalului de jetfă) şi (b) acţiunea penală de solicitare a iertării divine (ilustrată prin junghierea animalului de jertfă). Deasupra acestor  două acţiuni umane planează, de asemenea,  cele două normative – unul moral şi altul penal – ale Legii divin-juridice (Gal. 4, 5).

Cornelius Greising

Programe populare




Comentariile sunt inchise.