FORTĂREAŢA DIN PUSTIU

(Eseu biblic) (17)

1.2. FAZA SECUNDARĂ A REFORMEI RELIGIOASE A SECOLULUI AL XIX-LEA (urmare)

SANCTUARUL CERESC

Faza primară a Reformei religioase a secolului al XIX-lea reprezintă imaginea profetică a gustului „dulce”, din Apoc. 10, iar faza secundară reprezintă imaginea profetică a gustului „amar” (Apoc. 10, 10-11). Faza secundară a Reformei advente constă, în necesitatea corectării fazei primare a Reformei advente. Existe multe aşa-zise adevăruri biblice care trebuie corectate: Trebuie să proroceşti din nou (Apoc. 10,11)

Unul dintre aşa-zisele adevăruri biblice fundamentale este tema Sanctuarului ceresc. Noţiunea de Sanctuar ceresc, cu toate că reprezintă piatra de căpătâi a adventismului, trebuie corectată. O încântătoare doctrină, aşa-zisă a Bibliei, care salvează de la pieire, în anul 1844, o parte a Mişcării millerite. Ideea are  mai multe surse, dar Hiram Edson, o enunţă, chiar a doua zi după marea decepţie (23 octombrie 1844). Şi după aceea este tratată de Crosier şi Hahn. Ellen White are o viziune de confirmare, care este interpretată greşit. Nu trebuie să ne mire deloc. Misiunea Ellenei White este tocmai de a confirma erorile şi adevărurile doctrinei iniţiale pentru a asigura stabilitatea istorică a adventismului.  Altfel ne-am fi prăbuşit de la primii paşi.

Există o serie de argumente biblice care adeveresc faptul că nu poate exista Sanctuarul cresc, în sensul unei construcţii asemănătoare, ci doar în sensul unei problematici divine.

A. Sanctuarul pământesc nu este copia originalului ceresc

Ideea că Sanctuarul pământesc este o copie a Sanctuarului ceresc, nu poate fi reală. Copie înseamnă reproducere. O manifestare posibilă numai în cadrul aceleiaşi naturi. Adică în cadrul aceluiaşi tip de structură.  Structura naturii divine este radical deosebită de structura naturii umane. Un fapt care face incompatibilă copierea sau reproducerea unei structuri dintr-o natură într-alta. Numai gândirea medievală sau nediferenţiată,  poate concepe că realităţile pot fii copiate intre două naturi de structuri diferite. Şi totuşi, Sanctuarul pământesc este o copie: Ia seama, i s-a zis: ”Să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” – Evr. 8, 5. Este adevărat. Lui Moise i se arată, într-o viziune, modelul Sanctuarului terestru. Elementele – pânza, aurul, arama, lemnul, preoţii, sângele, animalele, tămâia, fumul, cărbunii, pâinea, untdelemnul etc – nu se găsesc în natura divină. Dacă Sanctuarul din viziunea lui Moise seamănă cu cel construit de el, îneamnă că el a privit modelul celui pământesc. În natura divină nu există nici o dimensiune  asemănătoare naturii divine, nici obiecte ritualice (miel, ţap, apă, haine preoţeşti etc). Greşeala fundamentală în această privinţă constă în faptul că natura divină este antropomorfizată şi că realităţile cereşti sunt reproduse  identic pe pământ.

B. Sanctuarul pământesc este simbolul unei problematici cereşti

Între două naturi de structuri diferite (terestră şi divină) nu pot exista relaţii de copie, ci  exclusiv de simbol. Realităţiile divine nu pot fi copiate în natura umană, ci doar simbolizate. Domnul Hristos, de exemplu, este prezentat omului sub formă simbolică de: Miel cu 7 Coarne şi 7 ochi (Apoc. 5, 6). Dumnezeu este redat printr-o piatră de „iaspis şi de sardiu”, iar Duhul Sfânt este simbolizat prin „şapte lămpi de foc” (Apoc. 4, 3-5). La rândul lui, Planul de Mântuire nu poate fi redat concret, în natura umană, decât sub formă simbolică. Un simbol care este reprezentat prin Sanctuarul pământesc.Textul biblic declară următoarele: Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău; şi-au pus semnele lor drept semne (Ps. 74, 4.) Nu este vorba despre un raport de identitate între cele două naturi (divină şi umană), ci de rapoturi de simbolizare: adică un raport dintre semnificant (Sanctuarul) şi semnificat (Planul de Mântuire). În consecinţă, nu există un Sanctuar ceresc, ci Planul de Mântuire. Acesta este redat prin intermediul Sanctuarului terestru.

C. Sanctuarul pământesc este văzut în cer numai în viziuni

Sanctuarul pământesc este prezentat, în cer, prin diferite imagini apocaliptice: Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său – Apoc. 11, 19 p.p. Trebuie să ştim că viziunile sunt manifestări ireale, asemenea viselor. Şi chiar dacă reprezintă imagini reale, în viziunea profetică nu sunt reale. Nefiind reale pot fi localizate oriunde. Profetul Apocalipsei vede Sanctuarul pământesc în cer, şi crede ca este Sanctuarul ceresc. El nu ştie că omul nu poate să vadă obiecte din cer. Multe obiecte din Sanctuarul terestru apar, în imagini cereşti (altarul de aur, tămâia, chivotul etc). Toate acestea demonstrează că  realităţile cereşti nu pot fi prezentate ca atare ochului omenesc. Realităţile cereşti, invizibile, sunt redate prin realităţi terestre vizibile.

D. Sancturul pământesc nu  mai este valabil după crucificare

Sanctuarul pământesc este cadrul arhitectural al preoţiei după rânduiala lui Aaron. Nu se poate concepe Sanctuarul pământesc fără preoţia lui Aaron,  nici invers. Ceea ce este caracteristic Santuarului pământesc, în cadrul preoţiei lui Aaron,  este Perdeaua despărţitoare. O perdea care simbolizează trupul nejertfit al Domnului Hristos (Evr. 10, 19-20), şi care se rupe în momentul crucificării: Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus, şi până jos (Mat. 27, 51). Ruperea Perdelei despărţitoare înseamnă desfiinţarea Sanctuarului (desfiinţarea camerelor). Nu se poate concepe Sanctuar fără această perdea.  Ruperea Perdelei despărţitoare înseamnă, totodată, încetarea preoţiei lui Aaron. O încetare eternă ca şi crucificarea. Ca atare, nu se  mai poate vorbi despre o continuare sub nici formă a acestei preoţii. Şi totuşi învăţătura greşită despre Sanctuarul ceresc prezintă continuarea de către Domnul Hristos, după înviere, a preoţiei lui Aaron, în Sanctuarul ceresc. O idee care nu are nimic de-a face cu realitatea biblică: Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melhisedec, şi nu după rânduiala lui Aaron ? (Evr. 7, 11).

E. Domnul Hristos se  jerfeşte ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec

Preoţia după rânduiala lui Aaron constă în ilustrarea tipului de preot care nu se jertfeşte niciodată pe sine, ci jertfeşte un animal: Care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele norodului (Evr. 7, 27 p.p.). Din această cauză, Sanctuarul pământesc ilustrează exclusiv preoţia lui Aaron.  O preoţie care anunţă preoţia Domnului Hristos. La rândul ei, preoţia Domnul Hristos, simbolizează tipul de preot, care se jertfeşte pe El însuşi: Căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi (Evr. 7, 27 u.p.). Ca atare, preoţia Domnului Hristos este de tipul preoţiei lui Melhisedec (fără nici o contingenţă cu Sanctuarul): Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: “Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Evr. 7, 17). Tipul preoţiei lui Melhisedec este instituită o dată cu Planul de Mântuire şi intră în acţiune doar pe Cruce.

F. Domnul Hristos moare ca Mare Preot melhisedechian, şi înviază ca Mijlocitor

Preoţia Domnului Hristos, de  tipul lui Melhisedec, are loc numai pe Cruce (Evr. 9, 28). Adică preotul care se aduce jertfă pe El Însuşi. Mântuitorul moare ilustrat – prin pâinea şi vinul lui Melhisedec  (Gen. 14, 18) – exact aşa cum se prezintă ucenicilor la Sfânta Cină. El se  jertfeşte pe Sine, în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec (fără Sanctuar). În acelaşi timp, Domnul Hristos înviază ca Mijlocitorul omenirii: Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă, cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune (Evr. 8, 6).  Ca atare,  în Noul Testament, Domnul Hristos nu mai este Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec (dacă ar mai fi înseamnă că nu S-a adus jertfă). El înviază ca Mijlocitor al normativului penal al Legii divin-juridice. Actualmente, noi nu avem în cer  un Mare Preot, cum se spune în prima fază a Reformei advente, ci un Mijlocitor: de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii (Evr. 12, 24). Niciodată în Noul Testament, în afară de Epistola către Evrei, nu se vorbeşte despre Domnul Hristos, ca Mare Preot (fiindcă ar însemna că nu S-a jertfit), ci exclusiv  despre calitatea de Mijlocitor.

G. Domnul Hristos este încadrat greşit, în Sanctuar, de către doctrina adventă

Cu toate datele biblice clare, faza primară a adventismului stabileşte totuşi, două lucrări greşite privitoare la slujba, la Cruce şi în Noul Testament, ale Domnului Hristos:

– Se învaţă că în anul 31 (anul crucificării), Domnului Hristos intră în Sanctuarul ceresc, în Sfânta, îndeplinid slujba de Mare Preot după rânduiala lui Aaron. Din moment ce Perdeaua despărţitoare se rupe la Crucificare, încăperea Sfânta nu mai poate exista. Dacă Perdeaua despărţitoare există, înseamnă că Domnul Hristos nu S-a jertfit. Fiindcă Perdeaua despărţitoare (obstacolul divin) este tocmai simbolul trupului Sau nejertfit: Pedeaua dinlăuntru, adică trupul Său (Evr. 10, 20). Deci, după înălţare, Domnul Hristos nu mai poate fi Mare Preot (nici aaronic, nici melhisedchian), ci Mijlocitor al Planului de Mântuire.

– Se învaţă, de asemenea, că în anul 1843/44, Domnul Hristos intră în Sfânta Sfintelor pentru judecată. Într-adevăr, conceptul teoretic (neritualic) al simbolismul anual al Sanctuarului, nu este desfiinţat la Cruce, ci la judecata divină. Mai trebuie precizat că, în simolistica Sanctuarului, la judecata divină, în Sfânta Sfintelor, nu intră Domnul Hristos, ci marele preot. Adică Dumnezeu. Domnul Hristos este reprezentat de Ţapul pentru Domnul (Lev. 16, 15). În plus, debutul judecăţii divine nu are loc în anul 1843, ci, conform profeţiei, din Daniel, anul respectiv este 2133 (2300 minus 168 = 2133): Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineti, apoi sfântul Locaş va fi curaţit (Dan. 8, 9-14 u.p).

H. Sanctuarul ceresc şi declaraţia biblică.

Versetele 1-2, din capitolul 8 al Epistolei către Evrei, constituie textul de bază, pentru prima fază a Reformei religioase a secolului al XIX-le, privitoare la Preoţia Domnlului Hristos şi Sanctuar: Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie şi al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului prea Sfânt şi al adevăratului cort care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul (Evr. 8, 1-2). Ca aceste texte să fie înţelese corect, trebuie să fie corelate şi cu capitolele anterioare şi cu cele următoare. De fapt, Evr. 8, 1-2  face un rezumat, care conţine două declaraţii distincte:

– Cea dintâi declaraţie precizează că omenirea posedă deja acel Mare Preot care este programat din veşnicie (Evr. capitolele  5-7). Şi anume, Domnul Hristos, Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec (Evr. 7, 11). Un Mare Preot care S-a jertfit pe Sine Însuşi (Evr. 7, 27). După jertfire, bine înţeles, nu mai este Mare Preot, ci Mijlocitor (Evr. 8. 6). Şi că, în această calitate, se aşază la dreapta scaunului de Domnie (Evr. 8,1).

– Cea de-a doua declaraţie precizează că Domnul Hristos, în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec (Evr. Cap. 5,6,7) sistează, prin moartea Sa,  preoţia lui Aaron. O sistare prin ruperea Perdelei despărţitoare, făcând posibilă trecerea din Sfânta în Sfânta Sfintelor. O trecere în calitate slujitor al Locului prea Sfânt (Evr. 8, 2), în sensul de rezolvare a Perdelei despărţitoare prin moartea Sa, marea problemă a Planului de Mântuire. Se deschide astfel drumul contopirii dintre camera pocăinţei şi camera iertării. O operaţie a adevăratului cort (Evr. 8, 2), adică a adevăratei problematici a Planului de Mântuire.

Toate  declaraţiile autorului Epistolei către Evrei, în capitol 8, 9 şi 10, sunt rezumative şi comparative. Pun faţă în faţă trecutul şi prezentul şi lasă impresia vorbirii numai la prezent. Domnul Hristos fiind, la crucificare Mare Preot „după rânduiala lui Mehisedec”, nu poate fi tratat după crucificare ca Mare Preot după rânduiala lui Aaron. Faptul că este considerat slujitor al “adevăratului cort”, vorbeşte, de fapt, de slujba Sa în cadrul Planului de Mântuire. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvâşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; ci a intrat o dată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţap sau de viţel, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică – Evr. 9, 11-12. Astfel, Domnul Hristos rezolvă prin moartea Sa marea problemă a Sanctuarului (Peredeaua despărţitoare). Marea problemă a Planului de Mântuire.

Desfiinţarea camerelor Sanctuarului înseamnă deschiderea drumului dintre pocăinţa umană (Sfânta Sfintelor) şi iertarea divină (Sfânta). Aadică aşezarea Domnului Hristos la “dreapta scaunului de domnie… ca slujitor al Locului prea sfânt” sau trecerea Sa “prin Cortul acela mai mare şi mai desăvârşit”, înseamnând “rupereaPerdelei despărţitoare, prin moartea Sa, în cadrul Planului de Mântuire (Evr. 10, 19-20). Un plan care este redat la modul figurat prin intermediul Sanctuarului. El se aşază la “dreapta scaunului de domnie” ca “slujitor al Locului preasfânt (Evr 8,2), rezolvând „o dată pentru totdeauna”  problematica Planului de Mântuire. Hristos n-a intrat într-un locaş făcut de mână omenească, după chipul adevăratului Locş de închinare, ci a intrat chiar în cer – Evr. 9, 24.

Numai în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, poate Domnul Hristos să satisfacă Planul de Mântuire. O îndeplinire care este ilustrată simbolic şi prin traversarea Sanctuarului pământesc.  Adică rezolvarea penală a Planului divin. Cu alte cuvinte, căpătarea calităţii de Mijlocitor al omenirii.

Programe populare




Comentariile sunt inchise.