FORTĂREAŢA DIN PUSTIU

(Eseu biblic) (15)

TRANSPUNEREA ISTORICĂ A ISPĂŞIRII ANUALE

(Judecata mântuirii)

În studiul de faţă analizăm transpunerea istorică a ritualului anual din Sanctuar. Trebuie să precizăm încă de la început, că pionierii adventişti, mileriţi – exact pentru acest motiv intră în istorie – dar necunoscând corect Biblia, manifestă mai multe greşeli în acest domeniu:

a. Netratarea,  în conformitate cu ritualul levitic, a ambele festivităţi religioase ale  ritualului anual – Sărbătoarea Trâmbiţelor şi Sărbătoarea Ispăşirii.

b. Tratarea numai a Sărbătorii Ispăşirii.

c. Suprapunerea cronologică a Sărbătorii Ispăşirii peste Sărbatoarea Trâmbiţelor, anticipanând judecata divină cu aproape  300 de ani.

Având în vedere acest fapt, pentru a fi biblici, trebuie ca aceste greşeli de mai sus să fie corectate, împreună cu multe altele. Din această cauză, transpunerea istorică a rituaului anual trebuie prezentată în două faze istorice ale Reformei religioase a  secolului al XIX-lea: faza primară a Reformei religioase a secolului al XIX-lea (1843-1993) şi faza secundară a Reformei religioase a secolului al XIX-lea (1993-2133).

1.1. Faza primară a Reformei religioase a secolului al XIX-lea (1843-1993)

Faza primară a Reformei religioase a secolului al XIX-lea se caracterizează prin faptul că reprezintă formarea Bisericii advente. Este  important să înţelegem faptul că apariţia unei Mişcări religioase, de  tipul adventismului, într-o lume creştină adormită şi tradiţionalizată, nu este ceva uşor. Este necesară o tactică divină specială. Numai în felul acesta este posibilă apariţia ca din “senin” a unei Mişcării religioase pregătitoare pentru judecata divină. O mişcare religioasă care să descopere, prin studiul biblic, cele două principii ale mântuirii: (a) pocăinţa umană pe baza Decalogului şi (b) iertarea divină pe baza Crucii. Adică refacerea în creştinism a sudurii biblico-juridice dintre Decalog şi Cruce.

Nu există, la jumătatea secolului al XIX-lea, nici o instituţie religioasă care să  posede în doctrina mântuirii, atât Decalogul, cât şi Crucea. Adică “păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi credinţa în Isus” (Apoc. 14, 12). Formarea unei asemenea biserici  constituie un fenomen de o dificultate uimitoare într-un creştinism blocat în el însuşi. Şi totuşi, Divinitatea construieşte – printr-o tactica profetică specială – naşterea din neantul istoric a unei mişcări religioase care să introducă în doctrina ei Decalogul şi Crucea.

Trebuie ştiut că Decalogul nu este refuzat de nici o biserică creştină. Este doar eliminat din actul mântuirii. Reintroducerea Decalogului (pocăinţa umană), în actul mântuirii, alături de Cruce (iertarea divină) constituie o caracteristică biblică exclusiv a Bisericii advente. O tactică divină extraordinar de interesantă care necesită două etape distincte:  etapa alarmei false şi etapa fuziunii doctrinare.

A. Etapa alarmei false:

În apariţia Mişcării advente există două tipuri de alarme false: primul tip de alarmă falsă (revenirea Domnului Hristos) şi al doilea tip de alarmă falsă (Sanctuarul ceresc):

a. Primul tip de alarmă falsă (revenirea Domnului Hristos) are loc între 1843 şi 1844. Iniţiatorul este William Miller  (1872-1849). Acesta decodificând greşit durata de 2300 de ani (Dan. 8, 9-14), după sistemul Johann Philip Petri (1718-1792) – prin combinarea nejustificată dintre capitolul 8 şi 9 din Daniel – stabileşte revenirea Domnului Hristos între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Ulterior, a doua venire se transferă, cu ajutorul lui S. Snow, pentru 22 august 1844.  Decepţia care urmează este ruinătoare. Totuşi primul tip de  alarmă falsă (revenirea Domnului Hristos) este deosebit de important, deoarece creează panica absolut necesară, pentru trezirea unei mase de creştini, în vederea formării Mişcării millerite. O mişcare religioasă care, la cea de-a doua decepţie, se prăbuşeşte în sine.  Rămâne totuşi mai departe în sufletele unora dintre mileriţi, un nestins  nucleu de speranţă.

b. Al doilea tip de alarmă falsă (Sanctuarul ceresc) are loc între 1844 şi 1993. Un interval de timp foarte îndelungat, până când apare calculul cronologic corect al duratei de 2300 de ani, împreună cu aflarea sensului real al Sanctuarului biblic (Caietul IARD, 1993, nr VI, pag. 113-152). Iniţiatorul, în 1844, al acestei alarme false este Hiram Edson (1806-1882): un spirit profund mistic, şi care, în urma unei aşa-zise “viziuni”, transformă pur şi simplu evenimentul revenirii Domnului Hristos, chiar pe 23 oct. 1844, în evenimentul intrării Sale în Sfânta Sfintelor a Sanctuarului din ceruri. Cu alte cuvinte, în locul manifestării istorice a sfârşitului lumii,  Edson precizează că este vorba despre începerea judecăţii divine. Un antidot proaspăt, dar tot atât de fals. Un ade vărat colac de salvare – care deşi reprezintă o eroare  biblică – are totuşi calitatea de a opri descompunerea totală a Mişcării millerite.

Aceasta a doua alarmă falsă se menţine şi astăzi şi este foarte dificil de înlăturat. Doctrina Sanctuarului ceresc şi a slujbei de Mare Preot a Domnului Hristos  domină perioada primei faze a Reformei religioase a secolului al XIX-lea (1843-1993). Deşi total greşită, desfiinţarea acestei doctrine necesită eforturi mari, de studiu biblic, în cadrul celei de-a doua faze a acestei reforme religiose.

B. Etapa fuziunii doctrinare

Pentru apariţia doctrinei mântuirii în adventism (Decalog + Cruce)  există două tipuri de etape: etapa fuziunii confesionale şi etapa fuziunii doctrinare.

Etapa fuziunii confesionale se referă la tactica divină de formare a Mişcării millerite din două surse distincte: una care să posede Decalogul în centrul ei docrinar şi alta care să posede Crucea în centrul ei doctrinar. Ulterior din amestecul lor să se nască fuziunea dintre Decalog şi Cruce.

La jumătatea secolului al XIX-lea (mai precis în anul 1843) nu există în întregul context protestant nici un cadru religios care să conţină în doctrina resprectivă binomul biblic – Decalog + Cruce – în conceptul mântuirii. Există în schimb, în lumea protestantă, aşa cum s-a precizat mai sus, două orientări religioase distincte, şi izolate, care conţin în centrul doctrinei lor câte unul dintre aceste două principii biblice fundamentale:

– Orientarea unitariană de tip deist a  Bisericii Christian Connection: un sistem confesional arianist sau legalist, bazat pe principiul Decalogului, avându-l în centru pe om şi promovând conceptul unilateral al îndreptăţirii prin fapte (antropocentrism sau legalism). Deismul nu este biblic şi numai prin fuziune cu teismul poate deveni biblic.

Orientarea trinitariană de tip teist a tuturor Bisericilor creştine: un sistem confesional protestant, bazat pe principiul Crucii, avându-L în centru pe Hristos, şi promovând principiul unilateral al îndreptăţirii prin credinţă (hristocentrism sau harism). Teismul nu este biblic şi numai prin fuziune cu deismul poate deveni biblic.

Acest amestec de orientări religioase se produce în mod spontan prin simpla intrare în Mişcarea millerită a acestora. Orientarea unitariană de tip deist este reprezentată de Biserică Christian Connection, în frunte cu conducătorul ei – Josua  V. Himes (1805-1895). Este singura bserică a timpului care nu respinge Mişcarea millerită, ci aderă în totalitate la aceasta (Caiet IARD, 2001, nr. XIV, pag. 205-210).

b. Etapa fuziunii doctrinare se referă la tactica divină care constă în confruntărilor interne îndelungate: dintre miileriţii de tip deist de la Christian Connection, care concep mântuiriea numai prin Decalog, şi milleriţii de tip teist din Bisericile protestante care sunt adepţii mântuirii numai prin Cruce.  Între aceste două orientări trebuie să se producă, în conformitate cu planul divin, o fuziune. Şi anume, să ia naştere adventismul biblic: un adventism în care să fuzioneze Decalogul cu Crucea, în cadrul unei confesiuni antropo-hristocentriste.

Într-adevăr, în anul 1861, după o lungă perioadă de controverse interne, între cele două orientări, se produce fuziunea mult dorită – păzirea Poruncilor lui Dumneu şi credinţa în Isus (Apoc. 14, 12) –  prin formarea Bisricii AZŞ.

După apariţia Bisericii AZŞ, adventismul continuă să progreseze în cunoaştere. Se adaugă multe principii sau lămuriri doctrinare.  Rezultatul însumării tuturor „adevărurilor prezente”, conturează, în prima fază a Reformei religioase a secolului al XIX-lea, cele trei doctrine biblice fundamentale: doctrina mântuirii, doctrina profetică şi doctrina organizatorică.

Le expunem pe scurt, pentru a le discuta şi corecta în faza secundară a Reformei religioase advente a secolului al XIX-lea (1993-2133).

Doctrina mântuirii:

– Judecata divină în 1844.

– Sanctuarul ceresc şi sujba de Mare Preot a Domnului Hristos în 1844.

– Biblia singura sursă a adevărului divin.

– Darul Profetic prin Ellen White.

– Sabatul.

– Nemurirea condiţionată.

– Trinitatea.

– Formarea Bisericii AZŞ din punct de vedere doctrinar în anul 1861. Actul mântuirii pe baza dublei dreptăţi, ca în Biblie: dreptatea prin fapte (Decalogul) şi dreptatea prin credinţă (Crucea) (antropo-hristocentrismul).

– Conferinţa de la Minneapolis în anul1888 schimbă, în mod nebiblic, actul mântuirii pe baza unicei dreptăţi, ca în protestantism: dreptatea exclusiv prin credinţă  (Crucea) (hristocentrismul).

Doctrina profetică:

– Profetismul duratei de 2300 de ani, din Daniel 8, 9-14, şi a duratei de 1335 de ani, din Daniel 12, 11-12 – se consideră că se împlinesc în 1843.

– Profetismul celor Trei Solii îngereşti – se consideră că sunt singurele Solii.

– Profetismul Fiarei din  Apocalipsa – se consideră că este papalitatea.

– Profetismul Fiarei din Adânc – se consideră că este Revoluţia franceză.

– Profetismul din Daniel capitolul 11 –  se consideră că se aplică la vremea actuală.

– Profetismul Mileniului – se consideră că  este o perioadă de 1000 de ani.

Doctrina organizatorică:

– Neinstituţionalizare în prima perioadă (1843-1863).

– Instituţionalizare în a doua perioadă (1843- astăzi).

Unele principii stabilie în cadrul fazei primare a Reformei religioase a secolului al XIX-lea sunt deplin valabile. Alte principii însă trebuie să fie revizuite şi schimbate, pentru a fi în conformitate cu Biblia. O lucrare care aparţine  fazei secundare a Reformei religioase a secolului  al XIX-lea. Deoarece Biserica nu acordă mântuirea, instituţia religioasă adventă administrativă n-are nici o misiune în sensul acesta (singura misiune a Biserici advente este de a iniţia întâlnirea membrilor componenţi şi a consultărilor lor reciproce). Adventismul a debutat laic, şi laic trebuie să-şi încheie lucrarea. Întreaga schimbare aparţine persoanei individuale. Cine doreşte să cunoască Biblia şi principiile mântuirii pentru sine  – deoarece persoana singură este responsabilă de credinţa sa proprie – trebuie să se angajeze personal în lucrarea de schimbare doctrinară, în faza secundară a Reformei religioase a secolului al XIX-lea. În aşa-zisa Mişcarea adventă interioară individuală.

1.2. Faza secundară a Reformei religioase a secolului al XIX-lea (va urma)

Programe populare




Comentariile sunt inchise.