EXPERIMENTUL TERRA – EXPERIMENTUL LEGĂMÂNTULUI

– Eseu biblic – (7)

LEGĂMÂNTUL NOULUI TESTAMENT

Din punct de vedere biblic, Legământul Noului Testament continuă sub o altă bază şi sub o altă formă exact Legământul Vechiului Testament.

Scheletul concepţional al vechii dispensaţiuni rămâne neschimat. Diferenţa constă doar în faptul jertfa Domnului Hristos este realizată. Şi sistemul jertfelor sistează. Nevoile omului sunt aceleaşi. Numai învelişul simbolic religios se schimba. Se trece de sistemul ritualic al Vechiului Testament la sistemul non-ritualic al Noului Testament.

În Vechiul Testament, toate actele de închinare sunt dublate de gesturi ceremoniale. Altfel spus, toate actele de închinare sunt executate pe tipare pur ritualice. O dublură caracteristică de tip spiritual-gestual. Animalul de jertfă, reprezentând, fie pe om (în jertfele neispăşitoare), fie pe Domnul Hristos (în jertfele ispăşitoare).

În Noul Testament totul se schimbă radical. Există tipare simbolice şi în Noul Testament (Sabatul, Botezul şi Sfânta Cină). Sabatul este un act de închinare însoţit de ritual.  De asemenea, Botezul.  Sfânta Cină este ritualică, dar nu este însoţitoarea actului spiritual-conceptual al mântuirii.

Domnul Hristos Însuşi emite decretul de desfiinţare al ritualurilor însoţitoare, în discuţia cu femeia samariteancă:

Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl – Ioan 4, 23.

 

Cele patru semne fundamentate ale Legământului mântuirii rămân mai departe în serviciul de cult. Ele reprezintă modele: (1) principiul sau semnul de identificare al Legământului, (2) principiul sau semnul de încheiere al Legământului, (3) principiul sau semnul de exercitare al Legământului şi (4) princiul sau semnul verificare al Legământului.

1. PRINCIPIUL SAU SEMNUL DE IDENTIFICARE AL LEGĂMÂNTULUI NOULUI TESTAMENT (SABATUL)

Legământul Noului Testament este concretizat în manifestări religioase diferite. Una dintre aceste manifestări este şi problema zilei de odihnă sau de cult. În Legământul Vechiului Testament, nu există o controversă doctrinară în sânul Biericii ebraice, privitoare la ziua de odihnă. Principala problemă constă în existenţa unor concepte diferite în legătură cu modul  de respectare a acestei zile.

În dispensaţiunea nou-testamentală marile dispute religioase se referă şi la stabilirea zilei de odihnă. Deşi există porunca a IV-a, prin care se precizează foarte clar, că Sabatul este ziua de repaus săptământul, totuşi încă de la începutul creştinismului există în disputa acestuia două zile de repaus: sâmbăta şi duminica.

Încă din primele zile ale creştinismului, multe persoane din această mişcare religioasă iniţială, au considerat că duminica, fiind ziua învierii Domnului Hristos, este necesar sa fie sărbătorită. În mod calendaristic, în vremea respectivă, când se vorbea despre duminică, aceasta era denumită „ziua Domnului”. Adică ziua în care a înviat Domnul Hristos. Ulterior această zi devine o zi de cult pentru o mare parte dintre creştini.

La aceste aspecte trebuie să se adauge faptul că multe persoane dintre neamurile sau dintre „păgânii”, care intrau în Biserica creştină, mai păstrau obiceiul lor de a considera duminica, sărbătoarea lor religioasă, şi ca atare, o practicau şi în creştinism. Din această cauză, atunci când Constantin cel Mare transformă Imperiul Roman păgân în Imperiul Roman creştin, îşi dă seama că are de-a face cu două zile de sărbătoare în imperiul său.  Şi cum aşa ceva, în Imperiul Roman – din punct de vedere economico-politico-religios – nu este admisibil, este nevoit să emită decretul de stabilire al unei singure zi de odihnă.

Orientarea sa nu este dictată de principii biblice, ci de numărul mai mare al celor care sărbătoreau ziua duminicii în împărăţia sa. Şi, totodată, şi de faptul că  el însuşi fiind încă păgân – creştinarea sa a avut loc pe patul de moarte – serba duminica.

„Abolind Sabatul evreilor, creştinii au ales, ca zi de întrunire şi rugăciune următoarea zi, duminica, ziua dedicată soarelui, zi de mult sacră în multe religii păgâne. (Adoratorii lui Mithra o numeau „Ziua Zeului”; iar creştinii – Ziua Domnului, lat. Dies Dominica) – Reminiscenţa păgână persistă şi în decretul împăratului Constantin cel Mare, care a promulgat duminica zi de repaus obligator, denumind-o „Vernerabila zi a Soarelui” (Istoria culturii şi civilizaţiei, Ovidiu Drâmba, E.S., 1990, pag. 21).

Sabatul este introdus la creaţiune. O sărbătoare care aparţine omului din toate timpurile. Introducerea lui sub forma Poruncii a IV-a în cadrul Legii divine îi oferă acesteia un caracter de principiu universal şi de neschimbat.

Deşi Sabatul este conexact la ciclul săptămânal al  creaţiunii, totuşi nu numai această calitate îi atribuie calitatea de a fi sărbătoarea săptămânală a omului. Ci pur şi simplu faptul că este imprimat în Legea divină. Adevarata origine a Sabatului se află în caracterul general al acestei lumi: faptul că lumea noastră este o lume a luminii. Şi că lumina are 7 culori.

Dinamica spectrului solar este manifestată prin cele trei aspecte distincte ale luminii însăşi: compunerea, descompunerea şi recompunerea luminii. Un fapt care consideră cifra 7 ca o caracteristică simbolico-cifrică a acestei lumi: singura lume a luminii.

Lumea umană este împănată cu cifra 7, de la zilele creaţiunii (7 zile), la sistemul decăderii omenirii în 7 sisteme socio-politico-naturale (7 Peceţi) şi până la sistemul refacerii lumii umane în cadul celor şapte sisteme religioase  (7  Biserici).

Chiar şi în cazul în care întreaga creaţiune şi pericreaţiune este considerată a fi simbolică sau mit, Sabatul nu dispare, nu-şi pierde bazele de referinţă. Cele trei simbolistici ale creaţiunii şi pericreaţiunii, mai exact miturile creaţiunii: mitul luminii (cifra 7), mitul pomilor edenici (cifra 2) şi mitul vieţii derivate (numărul 12), rămân la baza simbolisticii întregii Biblii şi nu-şi pierd substratul. Fiindcă miturile biblice sunt adevăruri uriaşe şi greu de pătruns, o redare a unor realităţi imperceptibile prin ilustraţii simbolice.

2. PRINCIPIUL SAU SEMNUL DE ÎNCHEIERE AL LEGĂMÂNTULUI NOULUI TESTAMENT (BOTEZUL)

Încheierea Legământului Noului Testament reprezintă căpătarea calităţii de candidat al Împărăţiei lui Dumnezeu. Un proces religios care constă în înscrierea persoanei respective în Cartea vieţii. O carte care este pusă la dispoziţia omului încă de la început, adică de la intrarea în acţiune a Legământului mântuirii (Apoc. 13, 8).

Înscrierea respectivă se face în moduri foarte diferite în decursul timpului. În perioada patriarhală se realizează prin aducerea primei jertfe, fie la convertire, fie la vârsta maturităţii celor care aderau la principiile divine. Ridicare altarului este simbolul Legământului (Gen. 12, 3, 9).  În perioada ebraică, procesul încheierii Leământului se realizează prin intermediul Mielului Pascal. Un Miel care face posibilă ieşirea din Egipt (genealogia primului Adam) şi intrarea în Canaan (genealogia Celui de-al doilea Adam).

În Noul Testament, simbolul încheierii Legământului este reprezentat prin Botez. În toate aceste modalităţi simbolice, pincipiul este unic. Ştergerea numelui persoanei respective din genealogia lui Adam  (Cartea morţii) şi înscrierea numelui persoanei respective în genealogia Celui de-al doilea Adam (Cartea vieţii).

Prin simpla înscrierea în cadrul Legământului mânuirii, indiferent pe baza cărui simbol, persoana respectivă nu este mântuită. Capătă doar calitatea de fiinţă umană care candideaza la mântuire. Principiul de baza constă în faptul că omul respectiv, în clitate de membru al descendenţei adamice trebuie să moară în mod hotarât. Un motiv pentru care nu poate fi înscris de pe această lista, pe lista Cărţii vieţii,  dacă nu este substituit de  Domnul Hristos. Exact ca la trecerea din Egipt în Canaan. Sângele Mielulului pascal – de pe uşiori – ilustra uşa de trecere, prin Domnul Hristos, dintr-o genealogie într-alta.

Botezul este tocmai ilustraţia acestui transfer dintr-o genealogie într-alta. O ilustraţie care cuprinde două aspecte distincte. Adică două Botezuri comprimate înt-unul singur: Botezul lui Ioan care însemnă moartea şi învierea spirituală a omului (Botezul pocăinţei umane), şi Botezul Domnului Hristos care ilustrează moartea şi învierea Lui fizică (Botezul substituirii morţii).

La Botez există o scufundare în apă (imersiune) şi o ieşire din apă (emersiune). Fiacare având un dublu sens:

– Scufundarea în apă (imersiunea) reprezintă solicitarea morţii fizice a Domnului pentru înscrierea în Cartea vieţii, şi declararea necesităţii morţii spirituale a omului vechi pentru rămânerea în Cartea vieţii.

– Ieşirea din apă (emersiunea) reprezită solicitarea învierii fizice a Domnului Hristos pentru înscrierea în Cartea vieţii şi declararea necesităţii învierii spirituale a omului nou pentru rămânerea în Cartea vieţii.

Trebuie să se înţeleagă faptul că Botezul este un model ilustrativ. Nu se petrece absolut nimic în timpul Botezului. Domnul Hristos a murit şi a înviat fizic de mult.  Omul urmează să moară şi sa învieze spiritual în toată viaţa sa. În mod practic, persoana în cauză, nu face nimic altceva decât să înţeleagă prin gesturi cerinţele încheierii Legământului mântuirii.

Considerarea acestuia astăzi, din ce în ce mai mult un sacrament, vine într-o totală contradicţie cu ceea spune Domnul Hristos pentru Noul Legamant. Şi anume, că orice închinare în dispensaţiunea nou-testamentară este „în duh şi în adevăr” fără necesitatea însoţirilor ritualice.

În noua perioadă istorică a Planului de Mântuire – Noul Testament –  ritualurile sunt neînsoţitoare şi doar pure ilustraţii a ceea ce este necesar să se facă în concept. Înscrierea în Catea vieţii este o problemă personală. O realizare în afara Botezului, avandu-l pe acesta doar ca ghid simbolic.

3. PRINCIPIUL SAU SEMNUL DE EXERCITARE Al LEGĂMÂNTULUI NOULUI TESTAMENT (SFÂNTA CINĂ)

Exercitarea Legâmântului mântuirii înseamnă utilizarea acestuia în actul mântuirii personale. Legământul Noului Testament, ca şi cel al Vechiului Testament, are valoare strict individuală. Acest fapt demonstrează destul de clar faptul că mântuirea este idividuală.  Există diferite păreri în privinţa aceasta, conceptul general fiind al iubirii divine, cu toate că în Scriptură se foloseşte termenul „agape” care înseamnă principiul respectului, nu un sentiment.  Mai exact, principiul dreptăţii.

Trebuie să pornim de la faptul că Legea divină este nu numai irevocabilă. Adică nu numai faptul că nu acceptă nepedepsirea păcatului. În acelaşi timp, Legea divină este total împotriva substituirii identităţii respective. Având în vedere aceste două principii absolute – principiul irevocabilităţii şi principiul nesubstituirii personalităţii vinovate – Planul de Mântuirea este interzis de Legea divină. Domnul Hristos nu poate substitui persoana umană, impotrivindu-se principiul Legii divine, care  nu poate nesocoti principiul absolut al respectării identitatăţi persoanei vinovate.

Şi totuşi  mântuirea poate fi admisă de către Legea divină într-o singură condiţie: Şi anume: prin emiterea asupra uneia şi aceleiaşi persoane, în mod concomitent, atât decizia de acuzare şi condamnare (nimicirea), cât şi decizia de neacuzare şi necondamnare (nenimicira). O asemenea raportarea a Legii divine este o totală imposibilitate, O absurditate. Un paradox.

Şi totuşi numai în modul acesta contrastant este posibilă mântuirea. Cu condiţia rezolvării acestui paradox. Soluţionarea acestui paradox este posibilă într-un singur mod: Şi anume, în împărţirea persoanei umane în două personalităţi juridic distincte şi opse: omul vechi şi omul nou.

Domnul Hristos dezleagă acest paradox, în seara întâlnirii cu Nicodem. Precizează modul cum iau naştere cele două personalităţi diferite: personana juridică vinovată şi condamnată (omul vechi) şi persoana juridcă nevinovată şi neacuzată (omul nou). Soluţia divină este naşterea din nou (Ioan 3, 5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul începe  enunţarea mântuirii cu acest proces spiritual. Naşterea din nou desparte persoana umană în doup entităţi juridice diferite:

– Omul vechi vinovat şi condamnat.

– Omul nou nevinovat şi necondamnat.

În acelaşi timp, trebuie spus că omul născut din nou are un singur trup pentru aplicarea deciziilor Legii divine. De aceea este necesar un trup de împrumut (Ioan 3, 14). În felul acesta omului vechi i se ataşează trupul de împrumut, iar omul nou beneficiază de propriul trup.

Omul nu poate găsi nicăieri, în lumea umană, un trup de împrumut. Numai un trup divin întrupat poate îndeplini o asemenea cerinţă. Adică trupul de împrumut al Domnului Hrisos (Evr. 10, 5).

Trupul acesta trebuie sa capete calitatea propriului trup a omului vechi. Un aspect care poate fi realizat numai prin înfierea de către om a Domnului Hristos. De fapt Domnul Hristos este nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul omului (Mat. 8, 20). În calitate de Fiu al omului, trupul Său face corp comun cu persoana care-l înfiaza.

În felul acesta omul vechi este condamnat prin trupul Domnului Hristos, iar omul nou rămâne în viaţă prin trupul propriu.

Acest sistem de lucru este ilustrat prin intermediul Sfintei Cine. Aşa cum se ştie, Sfânta Cină are două faze simbolice:

a. Faza Spălării Picioarelor. Această fază ilustrează naşterea din nou: împărţirea omului în două secvenţe distincte: omul vechi şi omul nou.

b. Faza Mesei Cinei. Aceasta ilustrează trupul de împrumut al Domnului Hristos. Un simbol care conţine două elemente: Pâinea şi Vinul. Amândouă simbolurile au rolul lor:

– Pâinea reprezintă trupul de împrumut al Domnului Hristos pe care îl acordă pentru soluţionarea juridică a omului vechi (oferirea trupul său pentru nimicirea omului vechi  – Rom. 6, 6 p. p.). Exact precizarea Sa (Mat, 26, 26)

– Vinul reprezintă sângele Domnului Hristos care înzestrează omul nou cu viaţa veşnică (Ioan 6, 53 u.p). Oferirea sângelui Său pentru dotarea omului nou cu capacitatea de a exista veşnic (Mat. 26, 27-28):

Aşa trebuie înţeles şi aşa trebuie practicat Legâmântul mântuirii, având ca ghid ilustrativ Sfânta Cină.

4. PRINCIPIUL SAU SEMNUL DE VERIFICARE Al LEGĂMÂNTULUI NOULUI TESTAMENT

Mântuirea se obţine la fiecare act de pocăinţă şi de iertare. În întreaga viaţă, omul păcătuieşte. Dacă regretă păcatul şi-l părăseşte înseamnă că este născut din nou. Şi atunci apelează numaidecât la iertarea divină sau la trupul de împrumut al Domnului Hristos. Atâta timp cât Harul este deschis, pocăinţa umană prin Duhul Sfânt şi iertarea divină prin Domnul Hristos sunt la îndemâna omului. Actul mântuirii presupune 3 faze:

(1) Fapta de pocăinţă (condiţia obţinerii iertării) + (2) Iertarea divină + (3) Fapta de ascultare (condiţia menţinerii iertării)

După ce Harul  se închide urmeajă judecata. Aceasta nu acordă mântuirea, ci doar confirmă juridic dacă actele mânturii au fost corecte. Cercetrază în principal faptele de păcaintă şi dacă acestea au fost urmate de faptele de ascultare.

Programe populare




Comentariile sunt inchise.