EXPERIMENTUL TERRA – BIBLIE ŞI DOGMĂ

Eseu biblic – (16)

Acesta este ultimul episod din seria „Experiementul Terra”. Dogme sunt destule. Orice candidat la mântuire trebuie să cerceteze principiile mântuirii din Biblie şi să elimine singur orice dogmă. Ştiind că mântuirea este individuală, şi că Biserica nu mântuieşte pe nimeni.

1. DOGMA „NEPRIHĂNIRII” DOMNULUI HRISTOS

Mai întâi, trebuie să spunem că expresia „neprihănire”, în sistemul mântuirii, nu există în originalul Bibilei. Ea apare numai în traducerea Bibliei de D Cornilescu. Toate limbile de largă circulaţiile şi celelalte traduceri în limba română folosesc termenul „dreptate” sau „îndreptăţire”. Chiar şi în Biblia de D Cornilescu revizuită (GBV1989, 1990) nu se mai foloseşte expresia „neprihănire”, ci numai expresia „dreptate” sau „îndreptăţire”. Cu toate acestea există dogma „Neprihănirii” Domnului Hristos, care este aşezată în locul principiului biblic al „Trupului jertfit” al Domnului Hristos.

Dogmă înseamnă, pe de o parte, concept nebiblic, pe de altă parte, concept biblic interpretat greşit. Dogma conform căreia „Neprihănirea Domnului Hristos” ne este atribuită în mântuire este cea mai eronată şi primejdioasă dogmă creştină. O eroare consemnată, atât în punctul 10, al ceor 27 (28) de puncte ale crezului AZŞ, cât şi în scrierile Ellenei White.

Punctul 10 al crezului AZŞ

Neţinând cont de traducerea corectă, crezul AZŞ foloseşte greşit termenul de „neprihănire”: „Prin îndreptăţirea prin credinţa în Hristos, neprihănirea Sa ne este atribuită nouă” (Adventiştii de ziua a şaptea cred, Edit. Cuvântul Evangheliei, Buc.1993, pag. 194). Cu alte cuvinte, salvarea noastră ar avea loc prin „neprihănirea” Domnului Hristos, şi nu, aşa cum scrie Biblia, prin „trupul jertfit” al Domnului Hristos.  Bine înţeles, că mântuirea este acordată celor neascultători (păcătoşi şi condamnaţi), nu celor ascultători (nepăcătoşi şi necondamnaţi), ci celor născuţi din nou sau pocăiţi.

Biblia precizează că Domnul Hristos ne absolvă de condamnarea noastră prin „Trupul său jertfit”, nu prin „Neprihănirea”  sau ascultarea Sa.  Şi totuşi, acordarea „Trupului Său jertfit” nu are loc decât pentru un om pocăit sau născut din nou. Adică numai omului care din neascltător devine ascultător. Plăteşte neascultarea noastră, după ce devenim acultători. Ne consideră datoria de moarte, pentru pacatele noastre, achitată, prin credinţa în moartea Sa. Suntem scutiţi de condamnare prin moartea Lui. Cu dorinţa divină, care cere ca după iertare să ne respectăm făgăduinţa şi să ne ferim sa mai trăim în păcat (Gal. 2, 17). Altfel nu ne putem prezenta la judecata divină.

Aceeaşi greşeală se găseşte şi în alt paragraf: „Îndreptăţirea este opusul condamnării (Rom. 5, 16). Baza acestei îndreptăţiri nu este ascultarea noastră, ci a Domnului Hristos” (Id. pag. 193) . Se porneşte de la interpretarea greşită a textului din 2 Cor. 5, 21: „Pe cel care n–a cunoscut păcat, EL L-a făcut păcat pentru noi, ca să devenim dreptea lui Dumnezeu prin El”. În textul biblic se spune că El  a fost făcut pacat pentru noi. Adică a fost întrupat într-o lumea de păcat. Prin moartea Lui, a plătit pacatele făcute de noi înainte de pocăinţă. Adică prin mortea Sa care ne este atribuită nouă.

Ideea „Neprihănirii” Domnului Hristos este apanajul Prereformaţiunii şi a Reformei secolului al XVI-lea, o reformă căreia i se supune adventismul din ce în ce mai mult astăzi.

Scrierile Ellenei White fac aceaşi greşeală: „Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului nostru, şi suntem primiţi  înaintea lui Dumnezeu, ca şi cand n-am fi păcatuit niciodata” (Calea către Hristos, Trad. D. Popa pag. 63). Dacă mântuirea ar fi aşa cum scrie în aceste rânduri, ar însemna că Dumnezeu se autoînşeală. Mântuirea ar fi o manifestare fără sens. Conform acestei idei, Hristos  n-ar fi trebuit să moră. Ascularea Sa ar fi fost suficientă. Cele 27 (28) de puncte ale crezului AZŞ sunt bazate, de  fapt, pe întorsătura conceptulă care s-a facut la Minneapolis şi în anul 1950 când am preluat orientarea protestantismului ca să putem fi recunoscuţi cult creştin, (a se citi discuţia din 1950 dintre Walter Martin, un  cerecetăror protestant, şi adventişitii: Froom, Read şi Anderson, etc, în urma cărora se scrie, în 1957, cartea Question on Doctrine, adică cele 27 de puncte de doctrină). Discuţia se reia în 1983, la nemulţumirea lui Walter Martin, care rediscută aceeaşi priblemă, cu adventiştii din timpul respectiv, cu preşedinte Neals Wilson, şi  cu ceastă ocazie, Walter Martin pretinde republicarea  cărţii Question on Doctrine, carte care fusese suspendată (Caietul IARD, „Adu-ţi Aminte, Publicaţie îngrijită de Mircea Diaconescu şi Cornelius Greising, nr. XVII, 2004, pag, 261- 281).

Dovezi împotriva mântuirii noastre prin „neprihănirea Domnului Hristos” sunt extrem de numeroase în Biblie. Noi suntem mântuiţi prin moartea Sa. Ideea obţinerii mântuirii prin „neprihănirii Domnului Hristos” este o teorie protestantă. Emisă din dorinţa de a nu  condiţiona mântuirea, de respectarea Legii divine. Biblia însă scrie astfel: „Pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5, 21).

Baza dogmei mântuirii prin „Neprihănirea Domnului Hristos” aparţine unor vremuri străvechi, în care Sistemul binormativ al Legii divin-juridice nu se cunoaşte. Nici principiile fundamentale ale Legii divin-juridice. Este cunoscută doar forma structural-monomică a acesteia. Adică numai normativul moral (Decalogul). Ca atare, mântuirea se rezumă la apecte strict morale. Adică doar la „neprihănire”. Chiar şi astăzi oamenii de religie nu ştiu structura binomică a Legii divin-juridice. Şi anume, faptul că Lega divină are o structură binormativă (morală şi penală), şi că are principii de funcţionare care interzic mântuirea, şi că pentru a se rezlva acestă probleme este necesară o anumită tactică de lucru din partea Planului de Mântuire sau a Harului.

a. Structura Legii divin-juridice (Iacov, 2, 8-9): Legea divin-juridică are două normative constitutive: normativul moral şi normativul penal.

– Normativul moral indică, în caz de ascultare, necuzarea (neprihănirea), în caz de neascultare, acuzarea (păcatul). Singura combatere a păcatului este pocăinţa umană prin  educaţia divină a Duhului Sfânt (pe baza Decalogului).

– Normativul penal impune, în caz de ascultare, necondamnarea (nemurirea), iar în caz de neascultare, condamnarea (moartea). Singura combatere a morţii este substituirea acesteia prin „Trupul jertfit” al Domnului Hristos (pe  baza Crucii).

b. Principiile fundamentale ale Legii divin-juridice precizate de Biblie constau în patru principii fundamentale de funcţiunare cu caracter absolut:

1. Principiul dreptăţii absolute  (unica măsură juridică a dreptăţii)

2. Principiul valabilităţii absolute (şi pentru om, şi pentru Dumnezeu)

3. Principiul irevocabilităţii absolute (pronunţare juridică neanulabilă)

4. Principiul identităţii absolute (neadresarea asupra altei persoane)

Toate principiile fundamentate ale Legii divine se opun categoric mântuirii. În special două principii:

– Al 3-lea principiul fundamental – Principiul irevocabilităţii absolute – nu acceptă niciodată anularea pedepsei juridice.

– Al 4-lea principiul fundamental – Principiul  identităţii absolute nu acceptă niciodată substituirea persoanei condamnate juridic de către altă persoană.

Dumnezeu Însuşi, coordonându-se după principiile Legii divin-juridice, ştie că nu poate realiza mântuirea nimănui, deoare nu permite propria Sa Lege. Şi totuşi mântuirea există. Domnul Hristos a murit pentru realizarea ei. El o prezintă cărturalului Iudeu în marea lecţie nocturna din aula Facultăţii de Mântuire, al cărui unic profesor era. El prezintă fruntaşului învăţat iudeu – marele paradox al mântuirii – pe care numai unuia dintre intelectualii vremi o poate prezenta.

2. PARADOXUL MÂNTUIRII

Legea divin-juridcă nu poate accepta mântuirea decât cu o singură condiţie. Şi anume: numai dacă poate emite asupra uneia şi aceleiaşi persoane două decizii juridice total opuse: atât decizia juridică de acuzare şi de condamnare, cât şi decizia juridică de neacuzare şi de necondamnare.

O imposibilitate. Un absurd. Un paradox. Domnul Hristos precizează însă care sunt cele două operaţii ale Planului de Mântuire sau ale Harului. Două operaţii sau procese pe care  trebuie să le realize Planul de Mântuire, pentru a oferi Legii divin-juridice posibilitatea  emiterii celor două decizii opsuse. Mântuitorul declară scurt şi clar, care sunt acestea: (a)  „naşterea din nou” (dedublarea fiinţei umane în omul vechi şi omul nou şi (b) „înălţarea Fiului omului asemenea şarpelui din Pustie” (acordarea trupului Domnului Hristos, pentru formarea trupului omului vechi)

A. Dedublarea omului născut din nou, în omul vechi şi omul nou, prin Duhul Sfânt

Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” – Ioan, 3, 5.

Naşerea din nou (Ioan 3, 5) împarte omul în două persoane juridice total opuse:

– Persoana juridică a omului vechi (decizia morală de acuzare şi decizia penală de condamnare)

– Persoana juridică a omului nou (decizia morală de neacuzare şi de necondamnare).

 

B. Acordarea trupului Domnului Hristos, pentru formarea trupului omului vechi,

Şi, după cum a înălţat Moise sarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului – Ioan 3, 14.

Se ştie că omul vechi şi omul nou reprezintă două persoane juridice diferite, pentru diferenţierea juridică a celor două decizii juridice ale Legii divin-juridice. În acelaşi timp, omul nou şi omul vechi au unul şi acelaşi trup. În acest caz, omul născut din nou nu are două trupuri diferite, absolut necesare, pentru ca Legea divin-juridică să poată aplica seprat cele două decizii opse. Naşterea din nou, prin Duhul Sfânt, este foarte necesară, nu este însă sificientă pentru mântuire. Este necesară intervenţia „Trupul jertfit” al Domnului Hristos. Un trup de împrumt pentru veşnicie, care se adaugă omului vechi (Rom. 6, 6). Cum se adaugă acest trup însă încât Legea divin-juridică să nu fie afectată ? Se ştie că Domnul Hristos infiază omenirea în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. În acelaşi timp, fiecare candidat la mântuire solicită „Trupul jertfit” al Domnului Hristos, pentru omul său vechi. O solicitare, în calitatea Domnului Hristos de a fi şi Fiu al omului (aşa cum spune El însuşi – Ioan, 3, 14). Astfel „Trupul jertfit al Domnului Hristos” îmbracă, prin înfiere,  identitatea omului respectiv, numele acestuia. O particularitate care face ca „Trupul jertfit al  Domnului Hristos” să devină trupul omului vechi.

Cele două procese ale Harului – spălarea prin Duhul Sfânt şi albirea prin Domnul Hristos  (Apoc. 7, 14) – sunt echivalente cu naşterea din nou prin Duhul Sfânt şi cu trupul jertfit prin Domnul Hristos (Ioan. 3, 5, 14).

Trebuie sa ştim ca acest mod de mântuire, este cel advărat, fiindcă este spus de Însuşi Domnul Hristos.

Numai aşa se respectă principiile fundamentate ale Legii divin-juridice. În mod special ultimele două principii, care se opun categoric mântuirii. Teoria Domnului Hristos demonstrează ecuaţional pe tabla timpului – lui Nicodem – cum se realizează Planul de Mântuire fără să încalce aceste două principii juridice ale Legii divin-juridice

Prezentarea Domnului Hristos a paradoxului mântuirii este foarte importantă. Demonstrează că omului nu i se acordă mântuirea, prin Neprihănirea  desăvârşită a Sa, ci i se acordă mântuirea prin „Trupul  Său jertfi”.

Haina numită, în mod greşit, haina albă a „neprihănirii” Domnului Hristos, este de fapt,  haina proprie a omului (spălată, prin Duhul Sfânt şi albită, prin trupul Domnului Hristos). O haină care trebuie purtată până la judecata divină. În clipa în care se murdăreşte (moral) şi se pătează (penal) trebuie spălată şi albită din nou. Un proces care are loc ori de câte ori este necesar: în fiecare clipă, în fiecare ceas, în fiecare zi. Aceasta este haina cu care omul se prezintă la judecata divină.

3. UN TĂCIUNE SCOS DIN FOC

În urma datelor, de mai sus, putem înţelegem corect şi vedenia despre Iosua. Soluţia protestantă a „Neprihănirii Domnului Hristos” este o eroare creştină. Omenirii i se oferă „Trupul jertfit” al Domnului Hristos şi nu „Neprihănirea” Lui.

Nu trebuie neglijat faptul că Iosua este „un tăciune scos din foc” (Zah. 3, 2). Un fapt egal cu naşterea lui din nou. Omul nou se spală moral prin Duhul Sfânt, devine  curat. Păcatul este îndepărtat. Deci haina omului nou este curată (omul despăţit de păcat). Şi totuşi haina omului nou este murdară, cât încă nu este  despărţit de omul vechi – Zah. 3, 5). Despărţirea are loc prin iertarea Domnului Hristos. În momentul iertării se adăugă, omului vechi, „Trupul jertfit a Domnului Hristos”, un fapt care duce la dispariţia omului vechi (Zah. 3,4). Iar omul nou rămâne cu haina curată şi nepătată.

Toate aceste aspecte sunt, aşa cum s-a mai spus, ilustrate prin viziunea despre Iosua. Prin scoaterea din foc a lui Iosua, apare omul noul al lui Iosua. În acelaşi timp, omul vechi al lui Iosua  este exprimat prin haia murdară şi pătată, pe care Iosua încă o poartă. În momentul în care, îngerul îi spune că „nelegiuirea este îndepărtată”, înseamnă că Iosua este iertat, prin „Trupul jertfit al Domnului Hristos”, deci omul să vechi murind o dată cu Hristos (Rom. 6, 6). Haina alba cu care este îmbrăcat Iosua, este de fapt simbolul hainei omului nou  al lui Iosua, haină care rămâne albă după ce omul vechi este îndepărtat prin „Trupul jertfit al Domnului Hristos”.

În continuare, îngerul îi atrage atenţia lui Iosua, că haina omului său nou va râmâne curată numai dacă va asculta de Poruncile lui Dumnezeu (Zah. 3, 7). Cu ceastă haină se va prezenta la judecată şi va putea intra în Impărăţia lui Dumnezeu.

În concluzie, „Neprihănirea desavârşită a Domnului Hristos” există. Nu însă pentru noi. Existenţa „Neprihănirii Domnului Hristos” este necesară numai pentru El. Numai în felul acesta moartea Sa nu este o pedepsa a Legii asupra Lui. Si astfel moartea Sa poate fi disponibilă, pentru a putea fi oferită candidaţilor la mântuire.

– Sfârşit –

Dogme sunt destule. Orice candidat la mântuire trebuie să cerceteze principiile mântuirii din Biblie şi să elimine singur orice dogmă. Ştiind că mântuirea este individuală, şi că Biserica nu mântuieşte pe nimeni.

—————–

Cornelius Greising

Category:

Puncte de vedere

Programe populare




Comentariile sunt inchise.