46
Views

EXPERIMENTUL TERRA – BIBLIE ŞI DOGMĂ

– Eseu biblic – (11)

DOGMA SANCTUARULUI CERESC

INTRODUCERE

Prima dogmă denominaţională care întunecă orizontul nostru confesional este ideea că  erupem dintr-o singură sărbătoare ritualică: Sărbătoarea Ispăşirii. O denaturare biblică transmisă, din generaţie în generaţie, prin ADN-ul învăţăturii noastre tradiţionale. Genetica Bibliei ne spune însă prin comunicările ei literare, că fundamentul nostru se sprijină pe două arcuri ritualice de tip festiv: Sărbătoarea Trâmbiţelor şi Sărbătoarea Ispăşirii. Un interval de  timp, care, măsurat de la un capăt la celălalt, este de  10 zile simbolice. O durată istorico-denominaţională, pe  care trecând-o cu grijă  prin daracul  traducerii simbolice – se preschimbă pur şi simplu în incredibilul interval de 300 de ani. Şi oricâtă mirare ne-am turna pe faţă, 168 de ani sunt deja îndesaţi de noi înşine în portmoneul nostru confesional.

A doua dogmă denominaţională a noastră care iese, de asemenea, din sfera punctelor cardinale ale  Bibliei, şi care este mult îndrăgită şi mult fluturată, în aerul unui secol şi jumătate,  întocmai ca un steag confesional, este dogma  „Sanctuarului ceresc”. Un subiect tabu, care nu poate fi scos afară la soare. O temă consinderată intangibilă pentru raţiunea de rând, ca şi când mântuirea n-ar fi individuală şi Biblia n-ar fi a tuturor.

1. ORIGINEA ISTORICĂ A SANCTUARULUI CERESC

Noţiunea de „Sanctuar ceresc” încolţeşte întâmplător, ca un colac de salvare, în mintea disperată a unui millerit dezamăgit. Ocazia acestuia este  ieşită din comun. Propria-i părere contrastantă, provine dintr-o pură inspiraţie de moment. Un fundament imaginar pentru sisteme protectoare împotriva incontestabilelor primejdii ale unor descompuneri spirituale. Şi deşi ideea în cauză este străină de realitatea biblică, este totuşi salvatoare. Şi iată cum,  deodată, un simplu concept de sorginte imaginară, smuls din adâncimile  unor mistere momentane, îndeplineşte ca prin farmec, rolul unui capac ermetic şi necesar, pentru imperioasa oprire a unor nesfârşite şi iluzioniste goliri sufleteşti, din marele vas al vieţii.

Dar cine poate oare – va spune cineva – să stabilească în mod exact, în domeniul inaccesibil al imperceptibilului, diferenţa  deplină dintre dogma şi adevăr ? În relativitatea sa sufocantă poate oare omul să scoată capul din sfera lui îngustă, pentru a-şi depăşi propria sa dimensiune ? Indiferent de răspuns, rămâne totuşi înţelegerea deplină că scopul suprem al raţiunii umane, şi universale, este tocmai de a pune realitatea sub incidenţa analizelor necesare, pentru a absolutiza cunoaşterea, nu pentru a o relativiza. Şi, de asemenea, rămâne valabil măreţul adevar, că Biblia este Cartea rezolvării marilor ecuaţii conceptuale, pentru găsirea tocmai a  valorilor necunoscute din lungul şir al misterelor care ne stau în cale. Cu Cartea adevărurilor sub braţ, nu ne mai este permis să cădem, pur şi simplu din întâmplare, în gropile fară fund ale dogmelor de sub tălpile noastre. Fiindcă orice dogmă ne iese în cale pur şi simplu de la sine, în timp ce adevărul  este o comoară, pentru a cărei întâlnire sau descoperire sunt necesare nenumărate ieşiri la vânătoare.

Sanctuarul nu este un subiect lăturalnic, nici o temă de mâna a doua. Sanctuarul, şi anume, Sanctuarul pământesc – singurul despre care vorbeşte Biblia – aparţine unicelor modele ilustrative, pentru sondarea într-o indubitabilă profunzime a Planului de Mântuire.  Un model ilustrativ care tratează tocmai scopul, valoarea, timpul şi precizarea marilor principii care încununează relaţiile juridice dintre om şi Dumnezeu. Acesta este o minuţioasă machetă ilustrativă, construită şi dramatizată într-un şir lung de slujbe preoţeşti. Un monument universal construit la poalele Muntelui Sinai – pe care Moise îl vede în experienţa lui vizionară de pe vârful masivului pietros – făcându-l cunoscut tuturor ochilor celor din vremea respectivă. Şi mai ales tuturor ochilor  lăuntrici din toate veacurile.

Există fără nici o îndoială şi derutări regretabile în iconografia biblică, pentru cine priveşte imaginile Sanctuarului fără binoclul schimbărilor de sensuri. O simplă plasare, pe paginile Apocalipsei, a unui Sanctuar pământesc, pe fundalul atmosferei sacre,  nu înseamnă a privi în ceruri existenţa unui Sanctuar real. Luminoasele tabluri ale profetului de pe insula Patmos, sunt pure zugrăviri vizionare. Adică nişte încântătoare visuri de origine divină, în cadrul cărora nu se pastrează intacte reglementările realităţii, ci doar reglementările sensurilor ilustrative.

2. ORIGINEA RITUALICĂ A SANCTUARULUI PĂMÂNTESC

Pornind de la ideea populară a aratării „pe munte”, majoritatea frunţilor umbrite de gândirea antico-medievală, concep Sanctuarul pământesc, în mod fals, o copie fidelă a Sanctuarului ceresc.  Este  vorba despre  lipsa unui anumit macaz al gândirii, pe care omul trebuie să-l  aibe,  ca să schimbe în mod necondiţionat imaginea vizionară în realitatea sa concretă. Fiindcă prin simpla inventariere a furnicarului ritualic – de la structura ciudată şi până la funcţionalitatea sinistră cu iz de abator – se atestă pentru oricine, în mod clar, faptul că planşa cerească, tradusă identic pe pământ, nu poate reprezenta decât o copie fidelă a unei machete vizionare, nicidecum o copie a vreunui original ceresc.  Este destul de clar postulatul realităţii pentru toţi, şi anume,  faptul absolut, că  nu pot  exista obiecte identice între naturi neidentice. Or, între lumea divină şi lumea umană,  există o prăpastie dimensională radicală care nu poate permite – prin însăşi diferenţa specifică dintre naturile în cauză – reproducerea identică a unei realităţi dintr-o parte a graniţei sacre în cealaltă.

Şi totuşi Sanctuarul pământesc îşi smulge identitatea formală din surse de informaţie suprastelare. Imaginea acestuia nu este altceva decât ilustrarea Planului de Mântuire. Un grup de noţiuni care sunt sublimate din starea lor abstract-informaţională (idei sau noţiuni) direct într-o stare concret-informaţională (obiecte şi gesturi). Adică transpunerea  dintr-o natură ideatică, printr-un salt simbolic, într-o natură concretă. Fiindcă numai ideile sunt singurele care pot traversa graniţa dintre două naturi diferite. Şi nu în forma naturală a ideilor respective, ci doar în forma lor simbolică. Altfel spus, printr-o vorbire cu ajutorul obiectelor şi al persoane.

Sanctuarul pământesc este, în ansamblul istorico-mental al Sfintei Scripturi, un fel de Paradă idetică a gândurilor istorico-divine. O Paradă ideatică care funcţionază pe scena conceptualităţii omeneşti, atât sub formă ritualică, în Vechiul Testament, cât şi sub formă non-ritualică, în Noul Testament. Indiferent sub ce formă este inclus în mintea umană, Sanctuarul pământesc este un confident al intelectului uman, din partea Divinităţii. Suanctuarologia este şi rămâne o pecete veşnică pe frontispiciul acestei lumi. Oricine doreşte să  studieze, fie sub auspiciile actualei existenţe, fie sub auspiciile viitoarei  existenţe, arhitectura şi funcţionalitatea acestui teatru mut al ceremoniei umane, are certa posibilitate să cerceteze întregul volum de date informaţionale referitoare la  marea luptă a omului cu sine însuşi. Să pătrundă în intimitatea acestei lupte lăuntrice, a acestei spiritualomahii umane şi universale.

3. DURATA VALABILITĂŢII RITUALCE A SANCTUARULUI PĂMÂNTESC

Sanctuarul biblic învăluit în pergamente profetice şi în adausurile informaţiile suplimentare, ne spune nu numai ceea ce acesta reprezintă în sine, ci şi cât timp este valabilă expresia sa simbolică reală sau ceremonială.

Exersând în mod propriu (în calitate de oameni ai Vechiului Testament) sau doar privind cu sfinţenie la mânile altora care exersează pe claviatura ritualismului respectiv (în calitate de oameni ai Noului Testament), ne dăm seama despre principiul Sanctuarului în existenţa lumii noastre. Observăm cu toţii,  din însăşi structura şi funcţionaltatea acestui instrument de intonat adevărul sacru, că acest model biblic – pe cât de măreţ, pe atât de intuitiv – are o uzanţă concretă, de tip ritualic, exclusiv pentru Vechiul Testament. În ceea ce priveşte Noul Testament, Sanctuarul biblic are o valoare non-ritualică. Adică de simplu obiect informaţional. Şi nu numai pentru Noul Testament, ci şi pentru studiul Planului de Mântuire în veşnicie. Tot non-ritualic este vorba şi despre ilustrarea „curaţirii Sanctualui”, de la încheierea Harului, adică la judecata divină.

Cea mai mare eroare în această privinţă o constituie faptul că simbolistica Sanctuarului este considerată o realitate. Dar nici sacrificiul pe Golgota (împlinirea ritualului zilnic), nici judecata divină (împlinirea ritualului anual) nu sunt executate în stilul simbolisticii din Sanctuar, ci într-un cu totul alt mod. În acest domeniu scrieril Ellenei White confundă ritualica Sancturului cu un fenomen real. În felul acesta, se întreţine un spirit străin biblic de înţelegere a simbolurilor, tratându-le ca pe nişte realităţi.

Ne  dăm seama de faptul acesta, ori de câte ori privim cu toată atenţia la partiturile sistemului ceremonial. Şi înţelegem fapul că trebuie să citim cheiea descifrării simbolice distincte. Şi anume:

A. Citirea gamei partiturii respective (sistemul ritualico-zilnic preoţesc şi sistemul ritualico-anual al marelui preot).

C. Citirea măsurii  partiturii respectiv (momentul ruperii Perdelei în ritualul preoţesc zilnic şi momentul îndepărtării Perdelei în sistemul ritualic preoţesc anual)

Existenţa Perdelei în Sanctuarul biblic, în ritualul zilnic, reprezintă paradigma sau modelul ilustrativ al absenţei sacrificiului Mântuitorului.  Este o ilustrare a perioadei Vechiului Testament în care jertfa Domnului Hristos nu există.

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe  calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său – Evr. 10, 19-20.

Prdeaua Sanctuarului, ilustrând trupul Domnului Hristos necrucificat, este, pentru Vechiul Testament, modelul sau paradigma  sacrificiul ceresc  retroactiv. O dovadă a faptului că, în Sanctuarul Vechiului Testament, jerta divină nu există. Reprezentându-L pe Domnul Hristos necrucifict, se înţelege că la crucificare, Perdeaua se rupe în întregime. Un semn divin categoric, atât pentru încheierea Vechiului Testament, cât şi pentru desfiinţarea definitivă a Sanctuarului, simbolul mântuirii exclusiv  în faza premesianică.

Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus şi până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat – Mat. 27, 51.

A transfera sistemul mântuirii într-un Sactuar ceresc, după piatra kilometrică a Golgotei, înseamnă a prelungi sistemul mântuirii din Vechiul Testament în Noul Testament. Ideea  lui Edson, precum şi a tuturor celorlalţi, adică ideea copilăriei adventismului, şi anume, că de la anul 31, Domnului Hristos intră în Sfânta, este o flagrantă denturare a Bibliei înşăşi.  Existenţa Perdelei intacte care separă Sfânta de Sfânta Sfintelor, în aşa-zisul Sanctuar ceresc (perdeaua ilustrând semnul trupului nejertfit al Domnului Hristos) înseamnă că slujind, în Sanctuarul ceresc, Mântuitorul aparţine preoţiei aaronice, negându-Şi pur şi simplu  propria  Sa moarte. De fapt, în anul 31, Domnul Hristos se instalează nu în Sanctuar, ci pe Tronul divin, la deapta Tatălui, în calitate de Mijlocitor uman (Evr. 8, 1; 12, 24).

Sacrificiul Mântuitorului nu se realizează în sistemul rânduielii lui Aaron, motiv pentru care nici nu poate continua activitatea Sa, în Sanctuarul aaronic. Aşa cum precizează Biblia, sacrificiul Domnului Hristos este realizat în sistemul preoţiei lui Melhisedec, continuând în calitate de Mijlocitor uman  de pe înălţimea Tronului divin.

Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost  cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec” şi nu după rânduiala lui Aaron – Evr. 7, 11.

Vorbind despre slujba Domnului Hristos în Sanctuar, din anul 31, în Sfânta, iar din anul 1844, în Sfânta Sfintelor, înseamnă crearea unei dogme confesionale. Nici una dintre aceste supoziţii nefiind biblice.

– Singurul ritual al Sanctuarului care este împlinit şi desfiinţat la moartea Domnului Hristos, este ritualul zilnic. În anul 31 Domnul Hristos nu poate intra în Sactuarul ceresc fiindcă epoca Sanctuarului este depăşită. Noţiunea de „Sanctuar” ca sistem religios universal aparţine epocii premesiaice după rânduiala lui Aaron. Domnul Hristos aparţine sistemului  religios universal postmesianic după rânduiala lui Melhisedec (Evr. 5, 10), adică, fără Sanctuar. Moartea Domnului Hristos nu seamană cu ritualul zilnic, din Sanctuar, în care preotul aduce ca jertfă un animal. Domnul Hristos se aduce pe Sine Însuşi, pe Cruce, după rânduiala lui Melhisedec (Evr. 7, 27).

– Singurul ritual al Sanctuarului care rămâne neîmplinit la jertfa Domnului Hristos este sistemul ritualic anual. În acest ritual, Perdeaua interioară reprezintă omul, adică pregătirea acestuia pentru începerea judecăţii divine.  Această manifestare  este  executată de Dumnezeu şi este exprimată prin două date istorico-biblice, bine susţinute profetic:

– Anul 1843 de vestire a pregătirii omenirii pentru judecata divină (Dan. 12, 11-12).

– Anul 2133 pentru începerea judecăţii divine (Dan. 8, 9-14).

Aşa cum moartea Domnului Hristos nu seamănă cu simbolistica zilnică a Sanctuarului, tot aşa judecata divină nu seamană cu simbolstica anuală a Sanctuarului. La judecată nu există o traversare a Perdelei, nici cei doi Ţapi simbolici. Findcă realitatea nu seamana fenomenologic cu simbolul. Cele două aspecte – simbolul ilustrativ şi fenomenul real – se aseamană exclusiv în estenţă sau în semnificaţie.

Experimentul Terra (11), de Cornelius Greising

About The Author
-