CREAŢIUNE, EVOLUŢIE sau CREAŢIUNE-EVOLUŢIE ?

(Studiu biblico-ştiinţific)

(19)

3. NODUL GORDIAN ANTROPOGENETIC

(Originea omului)

B. STRUCTURA UMANĂ SOCIALĂ

(Omul – o  parte a mai multor întreguri)

Omul este o natură care-şi depăşeşte propria natură. O existenţă a cărei structură nu se rezumă numai la natura sa concretă (sinele concret sau restrâns), ci-şi adaugă prin extindere natura sa abstractă (sinele abstract sau lărgit). Omul este, şadar, o natură care conţine două naturi: natura concretă din sine (individul, omul) şi natura abstractă din mintea sa (aproapele, omenirea). Prin natura sa abstractă, omul devine dintr-o realitate particulară o realitate universală.

Şi astfel, dintr-un întreg format din mai multe părţi individuale (natura proprie), devine o parte a mai multor întreguri sociale (întregul familial, conjugal, religios,  social etc). Chiar şi mai mult (prin mintea sa) devine un factor de contact: nu numai de tip senzitiv (direct) cu o parte a realităţii (ştiinţa, practica), ci şi  de tip cognitiv (indirect) cu întreaga realitate (credinţa, filozofia).

Şi dacă natura, aşa cum am văzut, nu poate să realizeze, prin sine însăşi, trecerea de la materia moartă la materia vie (tăierea nodului gordian biogenetic), tot aşa nu poate să realizeze, prin sine însăşi, trecerea de la materie la idee sau de la semnul natural la semnul noţional (tăierea nodului gordian antropogenetic). În primul aspect este vorba despre formarea celulei biologice, iar în al doilea caz, este vorba despre formarea limbajului uman.

Formarea limbajului uman

Evoluţionismul suţine trecerea materiei pe cale naturală, prin sine însăşi, de la semnul natural (expresie concretă) la semnul noţional (expresie abstractă). Formarea spontană a limbajului abstract.

Creaţionismul susţine, invers, trecerea materiei, pe calea inteligenţei, de la semnul natural (expresie concretă) la semnul noţional (expresie abstractă). Atât pentru crearea centrului vorbirii, de către inteligenţa divină, cât şi pentru punerea în funcţie a centrului vorbirii, de către fiinţa umană.

Cine are dreptate ?

Nu se poate vorbi, în acest domeniu, decât în condiţiile precizate de realitatea materială şi spirituală. Şi anume, în condiţiile respectării anumitor reguli:

– Orice funcţie are la bază un organ specific.  Nu funcţia creează organul, ci organul crează funcţia. De ex: limbajul uman (o funcţie) are la bază centrul vorbirii (un organ). Nu limbajul creează centrul vorbirii (organul), ci centrul vorbirii crează limbajul uman (o funcţie).

– Orice organ cu rol concret exprimă funţia concretă în mod natural. De ex: aparatul respirator exercită funcţia respiratorie în mod natural. Orice organ cu rol abstract exprimă funcţia respectivă prin învăţare. De ex: centrul vorbirii creează limbajul prin învăţarea sau instruirea lingvistică a omului, din fara lui (limbajul fiind convenţional).

În ce constă funcţia centrului vorbirii ?

Funcţia centrului vorbirii constă în trecerea de la semnul natural (expresie concretă) la semnul noţional (expresie abstractă). Adică de la materie la idee sau de la lucru la cuvânt. Cum ? Prin intermediul simbolizării sau al metaforizarii.

Simbolizarea constă în capacitatea centrului vorbirii de a realiza saltul de la „ceva” (semnul natural, materia sau semnificantul) la „altceva” (semnul noţional, ideea sau semnificatul). Altfel spus, capacitatea centrului vorbirii este de-a ataşa, în mod convenţional, oricărui semn natural (semnificantul perceput senzorial) semnul noţional  respectiv (semnificatul perceput în mod ideatic).

Din experienţa omenirii reies două aspecte fundamentale. Şi anume, faptul că pentru saltul de la semnul natural (semnificantul) la semnul noţional (semnificatul)  sunt necesare două condiţii: (a) existenţa centrului de vorbire şi (b) existenţa mediului de vorbire.

a. Centrul de vorbire este un aparat anatomo-fiziologic, înnăscut, care are capacitatea de a executa procesul simbolizării lingvistice sau trecerea de la semnul natural la semnul noţional. Se ştie că toţi copiii handicapaţii cerebral sau toate persoanele cu afazie. nu pot vorbi, fiindcă n-au centrul de vorbire necesar intact). Centrul de vorbire trebuie să fie format anatomic, mai inainte de a fi format funcţional.

b. Mediul de vorbire este anturajul lingvistic specific care pune în acţiune centrul vorbirii, print transformarea semnelor naturale (semnificantul) în semne noţionale (semnificatul). Se ştie că toţi copiii crescuţi de animale sau izolaţi experimental de sursele de limbaj, nu pot vorbi, fiindcă n-au mediul lingvistic necesar. Centrul de vorbire trebuie format nu numai anatomic (prin naştere), ci şi format funţional prin mediul de vorbire.

Aceste două condiţii fundamentale nu pot fi realizate în conceptul evoluţionist, deoarece nu este posibilă trecere spontană de la semnul natural la semnul noţional. Este clar faptul că, în lumea animală, nu există nici centrul de vorbire şi nici mediul de vorbire. Cu toate acestea, evoluţionismul consideră că semnele naturale sau inconştiente (expresiile natural-concrete emise de animale) se transformă cu timpul, de la sine, în semne noţionale sau în cuvinte (expresii simbolico-abstracte).

Incorectitudinea constă în faptul că nu se face, din punct de vedere informaţional, diferenţa dintre semul natural (concret) şi semnul noţional (abstract).

– Semnul natural (ţipăt, foc, fum, zgomot etc) este o indicaţie percepută în mod senzitiv (primul sistem de semnalizare). Toată scara animală este înzestrată cu capacitaea senzorială de a percepe semnele naturale.

– Semnul abstract (cuvânt vorbit, cuvântul scris) este o indicaţie percepută în mod noţional (cel de-al doilea sistem de semnalizare). Numai omul, fiind înzestrat cu centrul vorbirii, poate noţionaliza semnele abstracte.

Semnul natural nu poate deveni semn noţional, decât prin înzestrarea persoanei umane, atât cu centru vorbirii, cât şi cu mediul de vorbire. Simpla folosire a semnelor naturale nu poate realiza, în mod natural, fără centrul vorbirii, transformarea acestora în semne noţionale.

Centru vorbiri nu poate fi construit anatomic de către semnele naturale, deoarece aceste semne aparţin primului sistem de semnalizare. Şi nici semnele abstracte sau vorbirea, deşi aparţin celui de-al doilea sistem de semnalizare, nu pot construi centrul de vorbire, pentru simplul fapt că funcţia nu poate creea organul.

Din această cauză, evoluţionismul nu are dreptate. Nu există posibilă transformare, de la sine, a semnelor natural-concrete în semne noţional-verbale.

Cu riscul de a repeta, trebuie spus că pentru vorbire, adică pentru apariţia omului, este necesar să existe în mod concomitent, atât centrul vorbirii, cât şi mediul vorbirii. Mediul vorbirii poate declanşa doar funcţionalitatea unui centrul al vorbirii existent, dar nu poate determina apariţia lui anatomică, pentru simplul fapt că că funcţia nu poate crea organul.

Limbajul şi ADN-ul

Este un fapt unanim cunoscut că semnul natural se transformă în semn noţional numai prin intermediul sistemului informaţional al ADN-ului.  Un acid nucleic alcătuit din două catene chimice codificate: una cu rol de semnificant  (semnul sensorial-natural) şi alta cu rol semnificat (semn noţional-verbal).

Mai trebuie precizat, pentru oricine doreşte să trateze problema evoluţionismului şi a creaţionismului, faptul că ADN-ul funcţionează – cu rol de structură metaforică – în două forme distincte: forma automată şi forma conştientă.

– Funcţionarea ADN-ului sub formă automată are loc, conform creaţiunii, pentru formarea structurilor biologice în cadrul diviziunii celulare şi a reproducerii. Acesta funcţionează asemenea unui război de ţesut, care lucrează în mod automat, formând pânzele proteice ale corpului, din firele aminoacizilor.

– Funcţionarea ADN-ului sub formă conştientă are lor numai pentru formarea structurilor spirituale sau abstracte, care are loc exclusiv la nivelul centrului de vorbire. Acesta funcţionează, de asemenea, ca un război de ţesut, construit de Creator, dar care este pus în funcţiune şi manevrat, de către om, în mod conştient, formând pânzele proteice ale limbajului, din firele aminoacizilor constructoare de limbaj.

În felul acesta, centrul de vorbire creează a doile sistem de semnalizare, prin intermediul ADN-ului de la nivelul său. Un fapt care nu se produce în mod automat, ci în mod conştient, prin învăţarea limbajului respectiv. Întregul proces simbolic de trecere de la semnificant (semnul natural) la semnificat (semnul noţional) se realiză, aşadar, în mod convenţional pentru fiecare limbă maternă a mediului verbal uman. Semnele verbale al oricărei limbi sunt învăţate conform sistemului de vorbire în cauză.

Odată cu saltul de la semnul natural la semnul noţional, prin intermediul ADN-ului, se  pun bazele şi celui de-al doilea salt uman. Şi anume, saltul de la particular la universal, luând naştere gândirea.

Concluzie

Numai prin înzestrarea cu vorbire şi gândire este posibil ca omul, în calitate de parte umană,  să se integreze în întregul social-uman.  Un fenomen pe care nu-l poate realiza decât în calitate de posesor al vorbirii şi gândirii. Întregul social (familial, conjugal, religios, cultural, profesional etc) este realizat exclusiv în raportul omului (în calitate de parte umană), cu aproapele, (în calitate de unic reprezant al întregului uman). Fiindcă numai prin intermediul aproapelui este posibilă intrarea sinelui (omul) în cadrul întregului uman (omenirea).

Noţiunea de aproapele nu poate fi realizată decât de către o persoană care posedă calitatea de trecere de la semnul natural-concret (senzoriul) la semnul noţional-abstract (vorbirea). Cu alte cuvinte, numai de către o persoană care poate percepe pe semenul său, nu numai ca pe un obiect (semn natural), adică în mod animalic, ci şi ca pe un subiect (semn noţional), adică în mod moral.

Deoarece vorbirea (saltul de la semnul natural la semnul noţional), şi gândirea (saltul de la particular la universal) sunt procese coordonate exclusiv logic, nu pot fi satisfăcute prin conceptul evoluţionist, ci exclusiv  prin conceptul creaţionist.

Programe populare




Comentariile sunt inchise.