(epopee) Poem epic de mari dimensiuni în versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, dominate adesea de personaje extraordinare sau supranaturale.

El n-a avut nici o vină pentru haina lui cea nouă,
Un cadou făcut de tatăl, un semn bun de prețuire…
Se grăbea să-și poarte pasul pe poteci udate-n rouă,
Să-și găsească, teferi frații, să-i sărute cu iubire…

Tatăl său i-a pus pe umăr o desagă cu de toate,
Și-n sertarul unei inimi de copil ascultător,
A pus și cuvinte calde, cum doar un părinte poate
Să așeze-nțelepciunea, într-un om, ca-ntr-un urcior…

Și așa, supus poverii și pustiului fierbinte,
Tânărul pășea, cu grijă, sub arșița nemiloasă,
Să-mplinească misiunea oferită de părinte,
Și-apoi regăsindu-și frații, să le ducă vești de-acasă.

Drumul lung cerea tributul de sudoare și-oboseală…
Noaptea, frig, pericol, hiene, scorpionii blestemați…
Ziua, setea-i lua puterea de-ar fi fost cu mâna goală,
Dar cărând merinde-n traistă pentru încă zece frați?

Azi nițel, mâine puțin Iosif, într-un asfințit,
De departe văzu stâna, fumul alb urcând tăcut,
Și a înțeles că truda e aproape de sfârșit,
Când sosind, cât mai aproape, câinii l-au recunoscut.

Fericirea lui intensă, ce-a sperat, ce a nutrit,
S-a topit însă pe fugă când văzu, la frați, mânie,
Un rânjet ca de Satană sau de înger rătăcit,
Nicidecum un zâmbet sincer izvorât din bucurie.

S-a înfiorat la gândul că se află-n lupta dură,
Fără tata, care sigur, astupa al gurii tir…
Dezbrăcat de haina lungă, și batjocorit cu ură,
S-a gândit că perspectiva era moartea de martir…

Aruncat de-acum în groapa săpată lângă cărare,
Nu mai spera la dreptate, la minuni sau la pomană…
Amintindu-și ochii mamei, ochii lui erau izvoare…
Dar de-odată se aude un alai de caravană…

Da, erau ismaeliții ce treceau sub asfințit,
Pe cămile cu podoabe, pe catâri sau chiar pe jos…
Visul lor era s-ajungă în Egiptul cel vestit
Să-și clădească viitorul mai rapid și mai frumos…

Erau negustori de perle, erau și stăpâni de sclavi,
Oameni înarmați cu săbii, sulițe cu cap de bardă,
Chiar gladiatori în zale, cunoscuți în lupte bravi,
Ce puteau lupta-n arenă, pregătiți pe rug să ardă…

Și de-odată în tabloul unei Golgote ciudate,
Iosif auzi părerea unui frate mult mai mare:
,,La ce bun să-i pierdem viața pentru vise blestemate,
Oare n-ar fi mult mai bine să îl scoatem la vânzare?,,

Și o frânghie murdară au lăsat ușor să cadă
Către Iosif care, bietul, a crezut că au glumit…
Însă ei l-au tras afară, și Iosif văzu o ladă
Din care, un om cu barbă, a scos banii și-a plătit…

,,Luați-l!…,, S-a mai spus o vorbă… și un slujitor cu spadă,
L-a împins spre urma gloatei, unde robii și-aveau locul…
Într-o ultimă privire, Iosif a putut să-și vadă
Frații, numărându-și banii, semn că le-a surâs norocul…

Lacrimi multe și amare, se-mpleteau cu rugăciunea
Amintirile frumoase asfințeau sub măguri triste,
Cerul era de aramă, nu se-ntrezărea minunea
Nu mai era timp de glumă nici de gânduri fanteziste.

Calea era tot mai lungă… haină nu avea pe el…
Haina-n dungi, dată de tata, i-a fost smulsă cu oroare
Și apoi muiată-n sânge cald, nevinovat de miel,
A fost trimisă la tatăl pentru identificare…

Frigul nopții cădea aspru lângă lacurile-amare…
Foamea, setea, oboseala își puneau amprenta des…
Drumul crucii, pentru Iosif, însemna numai stupoare,
Era pur și simplu dramă fără sens și înțeles…

Disperarea și suspinul, sfâșiau profund gândirea…
Nu știa ce să mai creadă… Frații lui iubiți să-l vândă
Ca pe-o marfă oarecare, cum ți-ai vinde moștenirea?
Era greu să înțeleagă o asemenea osândă…

Totuși se ruga ca Tatăl Cel ceresc să se arate,
Să nu-l lase în uitare, sub durerile fierbinți…
Să-l audă, să-i răspundă și să-i facă El dreptate…
Să îl poarte iar spre casă, la ai săi iubiți părinți…

Însă parcă cerul tace… nu aude, nu se-arată…
Totu-i trist în jur… pustia era lungă, prăfuită…
Dunele păreau coline dansând ca o dezmățată,
Pe sub razele de soare, lăsând valea pârjolită…

După săptămâni de zile, drumul robilor vânduți
Care mai erau în viață, se oprea într-un obor…
Obosiți, plini de sudoare, mai împinși și mai bătuți,
În sfârșit, aveau să afle ce-i așteaptă-n viitor…

Egiptenii mai cu vază, și cu punga prinsă-n brâu,
Se opreau să vadă ,, marfa,, mușchii brațelor și dinții
Robilor, bocind cu jale lângă margine de râu,
Bănuind că niciodată, nu-și vor mai vedea părinții…

Iosif își ținea curajul… traducând întreaga dramă
Și înțelegând că totul e permis de Dumnezeu…
Altfel n-ar fi fost el însuși, subiect de melodramă,
N-ar fi suferit povara unui chin atât de greu…

Și de-odată, în mulțime apare un demnitar,
Căutând cu insistență un tânăr mai elevat
Printre robii cei mai proaspeți… Era domnul Potifar…
Care își dorea desigur, un rob bine educat…

Și l-a cumpărat pe Iosif… În sfârșit avea o casă…
Nu era a lui, desigur, dar era în siguranță…
Dorul pentru a lui țară și părinți îl mai apasă
Dar el știe foarte bine că nu este în vacanță…

Dumnezeu a vrut să fie, aruncat peste pustie
Până-n miezul de imperiu ce se închina la soare,
El avea un plan magnific pentru mare-mpărăție
Care nu-L știa ca Rege și credea într-o eroare!

Iosif primi altă haină… avea autoritate…
Se îngrijea de ogoare și proiecte fascinante,
Avea drum deschis spre mâine și se îngrijea de toate,
De la treburile casei la afaceri importante.

Însă inamicul aspru care a uitat de cer,
De poruncile iubirii, și de Tatăl Creator,
Sta ascuns în umbra crucii și păzea dintr-un ungher
Urmărind să pună piedici omului cutezător…

Amintindu-și că-n Edenul, cel căzut, de mult, din har,
A putut ca prin femeie, frumusețea să doboare,
A pus ochii pe femeia, soția lui Potifar,
Inventând o strategie foarte asemănătoare.

Și femeia cam ușoară în gândire și putere
L-a ademenit pe Iosif, l-a atras în ambuscadă,
Cu un caracter atroce și-apucături de muiere,
A smuls haina de pe dânsul și-a oprit-o ca dovadă…

Potifar ce să mai creadă? Chiar știind c-a lui soție
E-o femeie cam ușoară, infidelă, rea de gură,
Cu durere-a dat poruncă să arunce-n pușcărie
Omul ce-și zidise viața, ca un sfânt, după Scriptură…

Iar trădare… iar vânzare… alte lacrimi, alt suspin…
Doamne, vezi nevinovatul cum se zbate să-nțeleagă
De ce-i dai să bea potirul plin de fiere și venin?
De ce răutatea lumii în întunecimi îl leagă?

Din arșiță, la răcoare… din statut de fiu, la slugă…
Din copil iubit, un vierme, din om  liber, arestat…
Dintr-un tânăr credincios, cu altar și psalmi și rugă,
Un om static, plin de gânduri, într-un beci murdar, legat!?…

,,Doamne ce vrei de la mine? Tu doar știi… n-am nici o vină…
N-am trădat și n-am mințit… nu am fost un desfrânat…
Mi-am dorit întotdeauna, din lumină în lumină,
Să mă-nalț, ca porumbelul, către cerul luminat…

De ce zac în pușcărie între răufăcători
Care pun povestea mea, ironici, în multe glume?
Îmi e tare dor de-acasă… de copacii primitori,
De cetatea mea iubită în care-am venit pe lume!…

Doamne m-ai uitat?…,, Dar iată un paharnic și-un pitar
Se apropie de Iosif să îi pună întrebare:
,,Tinere… ne-ai spus o dată despre jertfă pe altar,
Despre visele cu snopul, spice, stele, lună, soare..

Am avea și noi dorința, dacă nu-i deranjul mare,
Să ne traduci două vise… Fiecare am visat
Câte-un vis ciudat, băiete, ce ne-a pus pe gânduri tare…
Ne-a luat somnul, ne-a dat spaima… foarte mult ne-a tulburat…,,

Unul spuse: ,,Sunt pitarul… am visat că se făcea
Că aveam coșuri cu pâine proaspătă și parfumată
Însă păsările toate, coborau la pâinea mea
Și în foarte scurtă vreme au mâncat-o chiar pe toată.,,

Celălalt spuse și dânsul: ,,Sunt paharnicul regal…
Se făcea că sunt la rege și după a lui poruncă
Aveam grijă de butoaie și-i duceam vin în pocal
Și-l priveam atent pe rege cum bea vin și cum mănâncă…

Ce-ar putea să-nsemne, frate, visele-astea de coșmar?
Dumnezeul tău puternic, cunoscând evenimentul,
Ar putea să-ți dea un semn? Oare am căzut din har?
Mai avem șanse reale sau ne scriem testamentul?,,

Iosif, ca trezit la viață, e atent, înregistrează,
Și primește provocarea cererii pretențioase…
Se rugă o noapte-ntreagă și într-o după amiază
A putut traduce simplu visele misterioase…

În scurt timp, pitarul care a visat coșuri cu pâine
A fost scos din închisoare și-a fost aspru judecat…
Găsit vinovat de sperjur, acuzat de-nșelăciune,
A fost aruncat în stradă și la moarte condamnat.

Paharnicul, dimpotrivă… judecata la aflat
Ca fiind închis degeaba… eroare judiciară…
A fost declarat  de rege ca fiind nevinovat,
Și-acceptat din nou în slujba din care-a fost dat afară.

Însă a uitat de Iosif și de rugămintea lui…
Bucuros că este liber, lider reabilitat,
Și primit din nou la lucru în sfera palatului
Nu s-a mai gândit la omul care l-a încurajat.

Doar că într-o noapte rece, faraonul a visat
Șapte vaci frumoase, grase, ce pășteau pe lângă Râu,
Dar veniră șapte slabe și pe toate le-a mâncat
Încât faraon, de spaimă, a scăpat teama din frâu…

Slujitorii, la comandă, au sosit să vadă ce-i…
Și l-au întrebat pe rege despre ce s-a întâmplat…
Iar acesta, alb ca varul, având sigur un temei,
Își fixa privirea tristă pe fereastra de palat…

Repeta mereu o frază: ,,Nu, nu pot să deslușesc
Ce înseamnă visul tainic, ce înseamnă-acest coșmar?,,
Și abia atunci, cel care degusta vinul regesc
Își aminti pe-ndelete de Iosif și de pitar…

Și rosti: ,,Vai, ce greșeală am făcut și ce păcate!…
Acolo, în pușcărie am întâlnit un băiat
Ce mi-a deslușit coșmarul și-a avut perfect dreptate…
El mi-a spus că voi fi liber și chiar reabilitat.

Și să știi, mărite rege… Este un băiat cuminte
Arestat fără de vină… e distrus, e făcut zob…
Se închină lui Iehova… El este al lui Părinte…
Alt părinte nu mai are, frații l-au vândut ca rob…

E-nțelept și are daruri… știe să traducă vise…
El ne-a spus ce-o să se-ntâmple cu mine și cu pitarul..
Să-l chemăm… el este omul porților la cer deschise…
Să-l chemăm… și te rog, rege… dacă vrei, curmă-i amarul…,,

Și Iosif păși afară, în sfârșit, din beciul care
Păstra-n sine moartea lentă a celui încarcerat…
Însoțit de o patrulă, înarmată cu topoare,
Neștiind ce îl așteaptă se-ndrepta către palat…

Faraon îi spuse visul, chiar cu lux de amănunte:
Vacile grase și slabe, spicele, sperietura…
Și Iosif făcu din rugă, înspre Dumnezeu, o punte
Și abia apoi conchise ca să își deschidă gura:

,,Visele poartă în ele un semnal de-avertizare
Despre viitorul care-i cunoscut prin rugăciuni…
Află deci, mărite rege: vor fi șapte ani în care
Câmpul va rodi belșugul… să ai grijă să-l aduni!…

După șapte ani cu roade, vor fi șapte ani de groază…
Soarele va bate lutul, verdele o să dispară…
E clar, se subînțelege, orice om cu minte trează
Își va aduna făina și-alte bunuri în cămară…,,

Auzind interpretarea, frumusețea din Cuvânt,
Faraon scoate minunea, din beci blestemat, sinistru,
Și slăvind înțelepciunea, bunătatea Celui Sfânt,
Ca răsplată, îl propune, chiar pe Iosif, prim ministru…

Ce urmează? Împlinirea fazelor din profeție…
Șapte ani în care Iosif pune totul în hambare,
Și-apoi șapte ani de groază, secetă și tragedie…
Veneau oameni după hrană, în Egipt, din depărtare…

Trecuseră ani de zile, cu mai bune, cu mai rele…
Însă rănile lui Iacov încă provocau zdrobiri…
Pentru pierderea lui Iosif, plătise cu lacrimi grele
Iar acum, la bătrânețe, se-ascundea în amintiri…

Foametea apăsa aspru și în țara Canaan…
Iacov și-a chemat copiii, pe cei mai mari, zece frați:
,,Dragii mei, am gândit bine și am întocmit un plan…
Aud că-n Egipt e pâine… mergeți dar și cumpărați!

Beniamin nu va merge… el e mic, fără putere…
Și fiind frate cu Iosif cel măcelărit de fiare,
Vreau să-l țin pe lângă mine că aduce mângâiere
Bătrâneții mele triste, amintirilor amare…,,

Și-au plecat la drum feciorii… pe catâri, cărând o taină…
Săptămâni mergeau călare, în convoi, în diligență…
Însă nu mergeau  ca Iosif, doar pe jos și fără haină,
Era greu, însă mai bine… era totuși diferență…

Au ajuns într-un târziu în Egipt, în piața mare
Și-au deschis degrabă sacii și-au cerut mălai și grâu…
Iosif i-a văzut îndată, a privit la fiecare,
A văzut ce haine poartă și ce săbii au la brâu…

Și deodată, să șocheze, a strigat: ,,Ce sunteți voi?
De unde veniți? Ce straie și ce limbă folosiți?
Nu cumva sunteți iscoade și-ați sosit aici la noi
Numai cu intenții rele? Ce sperați c-o să găsiți?,,

Le vorbea în egipteană, folosind traducător…
Niciunul nu și-a dat seama cine i-a interogat,
Mai ales că uniforma de mare guvernator
Îl făcea temut și aspru, de ziceai că-i șef de stat…

Ei au explicat povestea… Tatăl lor era evreu…
Mai aveau un frățior, mama i-a murit… ehei!…
A mai fost încă un frate, însă l-a mâncat un leu…
(Spuseseră o minciună pe care-o credeau și ei…)

Iosif însă, pe ton aspru, le-a cerut să îl aducă
Pe cel mic, să demonstreze că trădarea e un zvon…
Să ia sacii cu merinde, și să plece,  să se ducă,
Dar să-l lase garanție pe fratele Simeon…

Și-au plecat cu toți acasă… Erau supărați, tăcuți,
Se temeau să nu confrunte judecata de apoi…
Regretau tardiv greșeala… nu mai erau prefăcuți…
De-ar mai fi putut, o dată, să dea timpul înapoi…

Au ajuns la poarta casei, abătuți și obosiți…
Iacov numără oștirea… lipsea unul, chiar lipsea!…
,,Ce s-a întâmplat de sunteți mai puțini, nefericiți?
Sper să nu mai puneți sare peste suferința mea!…

Unde-i Simeon? întreabă patriarhul suspinând…
Nu cumva mi-aduceți haina înmuiată-n prea mult sânge?
Cum de reușiți să pierdeți câte unul, rând pe rând?
Nu l-am plâns destul pe Iosif? Nu credeți că îmi ajunge?,,

Și atunci frații lui Iosif, au rememorat, onest,
Și cu sufletul la gură, au retrăit tot fiorul,
Povestind de-nvinuirea de spioni, și de arest,
Ce condiții, și ce lucruri  le-a cerut guvernatorul…

Apoi, a urmat în scenă alt tablou, altă-ntâmplare:
Când au vrut să care sacii, să-i așeze în pridvor,
Au găsit în ei arginții, și crezând că-i o eroare
Și-au propus să ducă banii înapoi, în viitor…

Timpul a trecut… merindea a zburat, s-a isprăvit…
Iacov și-a chemat feciorii, undeva sub baldachin:
,,Dragii mei, iată toți banii, și daruri am pregătit,
Și vă rog să aveți grijă de micul Beniamin…

Mergeți din nou după hrană ca să nu murim de foame…
Vă rog aduceți merinde s-avem ce pune pe masă…
Domnul să vă fie-aproape, clanul să nu se destrame…
Vă aștept să vă întoarceți cu Beniamin acasă!,,

La curtea lui Faraon, fiecare stă și tace…
Așteptau guvernatorul după lung pelerinaj…
Ce avea să mai urmeze? Ce va spune, ce va face?
O să-i mai învinuiască de furt și de spionaj?

După o întrevedere, Iosif, spuse celui care
Umplea sacii și lua banii celor ce-aveau să plătească,
Să pună grâul și-arginții, înapoi la fiecare,
Iar celui mai mic să-i pună și cupa împărătească.

Zis și făcut… Economul s-a conformat… om de treabă…
Toți plecaseră spre casă, însă nu erau departe,
Erau încă prin cetate când au fost opriți de grabă
Pentru un control de vamă, după lege, ca la carte…

Și atunci frații lui Iosif, s-au simțit cumva jigniți
Și luând pe rând cuvântul, au vorbit cu ton amar:
,,Domnilor, noi suntem oameni corecți, sinceri și cinstiți…
Noi păzim Legea Morală… cum să furăm un pahar?

Căutați!… Dacă paharul e la unul dintre noi,
Atunci să fim robii voștri… Noi ne-am exprimat și gata!
Dacă nu, dați-ne voie… nu aruncați cu noroi,
Să putem merge acasă că ne-așteaptă bietul tata…,,

Și pe când urma cu sacul, Beniamin, la control…
Lucru neînchipuit apăru… ,,Vai ce rușine!
Măi frate, ce se întâmplă? Ne-ai umplut cu-n mare gol!
Suntem robi pe totdeauna!… Cupa, iată e la tine!?

Nu știu! Fraților, nu știu! N-am nici cel mai mic habar…
Eu susțin doar adevărul… mai bine cinstit sărac!
N-am fost la bucătărie, în camere, în hambar!
Știu un singur lucru bine: nu am pus-o eu în sac!,,

Vameșii trimiși de Iosif, chipurile, în control,
Le-au oprit actele-n grabă, i-a întors pe toți din drum
Iar băieții triști și palizi, cu speranța la subsol,
Murmurau vre-o trei cuvinte: ,,Fraților, acum i-acum!…,,

În sala de oaspeți, Iosif, pătrunde pășind agale…
Și înțeapă cu privirea agitații călători…
Dar Beniamin îi frânge ale ochilor petale
Lacrimile trecând țărmul ca Iordanul, uneori.

Neputând să mai reziste, a ieșit într-un pridvor
Să ascundă în batistă nestematele privirii,
În timp ce de la cantină a strigat un slujitor
Că e pregătită masa, deci să intre musafirii…

Așezați frumos la masă după vârstă, cu respect,
Priveau unii către alții neștiind ce să-nțeleagă…
Sesizaseră desigur că este ceva suspect
Ceva nu e clar, e-o taină… Ceva totuși nu se leagă…

Și nemaiputând să țină pe-ai săi frați nelămuriți,
Iosif a intrat în scenă, s-a descoperit la față,
Încât frații, vânzătorii, au rămas încremeniți
Și se așteptau să piardă ce le-a mai rămas din viață.

Dar în loc să îi urască pentru răul provocat,
Iosif a ales iubirea demonstrată prin iertare…
Nu s-a înroșit la față și nu s-a înfuriat,
Dimpotrivă, și-a strâns frații într-o sfântă-mbrățișare.

Lor nu le venea să creadă… se-așteptau la represalii,
La porunci de arestare, judecată, condamnare…
Dar din cer venea o rază ca în ziua de Rusalii,
Raza Duhului de viață care-aduce vindecare…

Ar fi putut să-i condamne pentru tot ce înfruntase,
Însă nu… privii calvarul după voia Domnului,
Tocmai ca în vremuri grele, vitrege, periculoase,
El s-aducă rezolvare, pentru toată casa lui.

Încărcați cu multe daruri, frații s-au întors acasă…
Bucuria fără margini se citea pe fața lor
Însă toți erau în dubiu… cum să dea vestea frumoasă?
Despre cine-i prim ministru sau mare guvernator?

Iacov e bătrân… Infarctul ar putea să îl lovească
Auzind de-așa minune… Este cam periculos!
Dar până la urmă, totuși, au pornit să povestească
Aventura cu finalul cel mai strașnic și frumos…

Patriarhul nu prea crede… copiii se țin de glume…
Însă cine să glumească pe seama unui baron?
Iosif încă mai trăiește lângă margine de lume
Și este chiar mâna dreaptă a marelui Faraon?

Trebuie să merg degrabă să îl strâng la pieptul meu
Înainte să mă cheme, la odihnă, Cel Prea Sfânt…
Mi-a făcut o bucurie cum poate doar Dumnezeu…
Numai El poate da viață celui căzut în mormânt…

Și din nou o caravană pornește prin defileu…
Dar acum, o noutate era bine conturată:
Mergea spre Egipt tot clanul, dând slavă lui Dumnezeu,
Pentru a trăi-mplinirea viselor de altă dată.

Iacov, patriarhul care visase imensa scară
Pe care iluștrii îngeri, coborau, urcau de zor,
Mergea-n față ca un rege și cânta, sub vânt de seară,
Să răsune Beer-Șeba, Psalmi despre Mântuitor…

Peste săptămâni de zile, după multă străduință,
Vedeau Nilul de departe, piramidele mărețe…
Însă minunea cu Iosif, cântecul de biruință,
Imaginea revederii le-ntrecea în frumusețe…

Dumnezeu poartă de grijă la pierduți și disperați…
Îi însoțește tot timpul, în exil, în libertate…
Iosif este un exemplu pentru cei loviți de frați…
Ca aceștia să creadă că Cel Sfânt face dreptate!

Iacov cel care-a jelit pe-al său fiu, crezându-l mort,
A primit la bătrânețe un răspuns demn de uimire…
A rămas pe lângă Iosif, și-a zidit în Gosen cort,
Și câți ani a mai trăit, i-a trăit în fericire…

Doamne Sfinte, numai Tu, meriți slavă și mărire!

Jercan D Alex. 30.04.11
Descarcati fisierul Word cu acest text.

Category:

Poezie

Programe populare




Comentariile sunt inchise.