HANNA BOTA, corespondenţă de la capătul pământului

VANUATU, Insula TANNA, printre primitivii care îşi iubesc condiţia

În dimineaţa asta satul Larwanu se trezeşte de dimineaţă, s-au adunat cu toţii în spaţiul deschis al NAKAMAL-ului şi aşteaptă sosirea mea. Lapo mă cheamă degrabă la micul dejun, toată lumea e trează de mult timp, doar mie mi-e încă somn, ei se trezesc dimineaţa la cinci proaspeţi, râzând şi cântând odată cu păsările în concert, au un ritm în tandem cu natura, se culcă nu mult după apusul soarelui şi se trezesc cu răsăritul. Nu pierd serile în activităţi, pentru că neavând curent focul e prea puţin ca să lumineze vreo activitate, doar bărbaţii beau kava şi discută la lumina ţigărilor înfăşurate de ei în foiţe de bambus.

Mănânc yum copt într-un fel de plăcintă, Ansel, al şaselea copil al lui Lapo mă priveşte poftindu-mi mâncarea, îi întind o bucată pe care o apucă rapid şi o ascunde în gură moflăind cu mucii curgându-i gros peste buzele groase. E poate singurul lucru care îmi face greaţă, tuturor copiilor le curge nasul şi li se uscă secreţiile întinse pe faţă, nimeni nu se gândeşte că ar putea fi spălaţi mai des. Fac o încercare de a curăţa feţele copiilor, dar ei se apucă de plâns, unora le e frică de mine din cauza culorii pielii, nu au mai văzut oameni albi cei mai mici dintre ei, iar cei mai mari plâng pentru că nu vor sa fie spălaţi. Câteva fetiţe care stau ciorchine după mine oriunde mă duc se lasă spălate cu bucurie ca şi cum mi-ar face o favoare. Le laud şi ele râd ruşinate pe înfundate. Orice spun sau fac crează o ilariatate care duce la minute lungi de râs, un râs gratuit, ca la circ, dar m-am obişnuit. Terminăm mâncare pentru că Labo ne zoreşte să nu îi lăsăm pe bărbaţi să ne aştepte prea mult în Nakamal.

Sunt toţi pregătiţi pentru dansul ceremonial: cu lavalava, o pânză în jurul şoldurilor, unii doar cu nambas, un şomoiog de iarbă ca o măturice în dreptul penisului, acoperindu-l, în rest nimic, dansează în fundul gol, aceasta e îmbrăcămintea tradiţională. Femeile cu fuste niu, nişte fuste din coajă de copac vopsite în culori vii şi cu lavalava peste sâni, unele cu bustul gol. Nu sunt mirată, ştiam care e portul lor tradiţional, acum e doar aperitivul acestor manifestări pentru că urmează să mergem în satul tradiţional unde toţi sunt goi. Cântă un cântec în dialectul insulei, un dialect dur, cu cuvinte guturale şi multe litere înghiţite într-o terminaţie înecată. Mi-e greu să pronunţ cuvintele lor, ei râd şi mă pun tot mai mult să învăţ cuvinte. Le repet după ei doar de dragul bucuriei lor, se simt superiori, în sfârşit un domeniu în care fata asta cu piele albă nu se pricepe. Râd minute lungi de incapacitatea mea. în ritmul cântecului dansează bătând pământul cu putere într-un gest sălbatic, fără tandreţe sau delicat, ci cu cât mai multă putere, aproape cu ciudă, pământul se cutremură sub picioarele mele, ritmul dansului urcă în bătăile palmelor, bat palmele într-un sunet plin, ca un cauş care amplifică sunetul încât reverberează pădurea tropicală, uriaşul banian sub care are locsansul trimite sunelel înapoi. Se ridică praful sub puterea loviturilor picioarelor desculţe, femeile dasează săltând în jurul cercului de bărbaţi, două câte două aleargă sărind în ritumul tactului, cu fustele dde iarbă săltând şi ţinându-şi mâinle peste sâni ca să nu la sară prea tare. Râd şi cântă, fetele cântă strident, metalic, cuvintele curg neînţeles, trăirea se amplifică, toată lumea are frunze pe cap, în păr, decoraţii vegetale, pentru că tocmai performează dansul grădinii, au crenguţe în mâini. Când ritmul creşte sub bătaia palmelor şi a picioareleor, fetele aleargă sărind mai iute în cercul din jur, apoi încep să-i lovească pe bărbaţi peste spatele gol, se pare că e un climax al extazului, se simt trupurile încinse, fierbinţi, transpiraţia se amestecă cu prahul, îmi umple nările, în urechi cântecul strident se ascute ca totul să se termine brusc şi să se aşeze tăcerea. Nimeni nu vorbeşte câteva clipe, poate pentru că sunt eu acolo şi filmez, poate pentru că nu au performat dansul pentru fertilizarea grădinii, ci doar pentru plăcerea mea, îi apreciez, tot satul e cu ochii pe mine. Le mulţumesc şi îi asigur că îmi dau seama că au făcut-o pentru dorinţa mea de a vedea obicceiurile lor. Atunci se dezleagă limbile şi încep toţi să vorbească. Facem nişte poze, se înghesuie toţi, pe furiş simt cum mă atinge câte cineva pe braţ, pe umeri, mai ales pe păr, părul meu lung şi moale îi fascinează, copiii se abţin mai greu, ei sunt cei care întind mâna, iar fetele care s-au apropiat mai mult de mine se întrec în a mă pieptăna şi a-mi face împletituri.

Ceremonia nu s-a sfârşit, au loc discursuri, aşa e tradiţia, discursuri oficiale dinspre partea lor, apoi dinspre partea mea cu o mulţime de mulţumiri. Şeful de clan e foarte oficial cu nambas peste penis, stă atât de mândru când îi ofer cadoul: am cumpărat două macete, bomboane pentru toţi copiii din sat şi am dat şi nişte bani. Şeful va hotărî cui i se vor da macetele, sunt cele mai de trebuinţă obiecte din tot instrumentarul lor, nici un bărbat nu face nici un pas fără macetă, fie că  merge în pădure, fie că merge la izvor sau la grădină, tot timpul e ceva de tăiat, de curăţat cărarea care se înfundă, de cules o nucă de cocos pentru astâmprarea setei, o ciorchină de banane, orice.

Satul tradinţional e diferit doar în faptul căp e mult mai primitiv, nimeni nu poartă haine, aceasta e alegerea şefului şi tot satul trebuie să i se supună fără crâcnet, se poartă doar nambas pentru bărbaţi şi fustele de iarbă pentru femei. Eu însămi nu pot purta în insula Tanna pantaloni dacă vreau să stau mai aproape de ei, e o jignire pentru bărbaţi, e ca şi cum aş tinde să le fur autoritatea, aşa că mă supun şi port fustă. În satul oamenilor goi dansul seamănă cu cel de dimineaţă, darul meu este la fel, macetele sunt noi şi strălucesc în soare. După discursurile oficiale din zona deschisă a Nakamalului ne aşezăm pe iarbă şi mâncăm laplap, un fel de plăcintă coaptă în pietrele fierbinţi ale unui foc mare, mâncare din rădăcină de taro stropită cu lapte de cocos şi învelită în frunze uriaşe. E ca şi cum ar fi pâinea lor, toată lumea face zilnic laplap, are un gust cu care mă obişnuiesc greu, un aspect clicos, ca un griş în lapte făcut cu prea mult griş, fără gust. Dar se serveşte şi kumala, adică cartofi dulci fieţi cu nişte frunze de salată.

Când să plec din sat o femeie mă urmează şi îmi dăruieşte un colier făcut din seminţe, mi-l pune pe după gât, iar în păr îmi înfige un beţişor cu pene colorate folosite ca ornament pentru dans. Îi mulţumesc şi o îmbrăţişez, gest necunoscut pentru ei, întotfeauna se sperie de gestul acesta, dar eu uit şi-l fac din nou. Femeia se ruşinează, copiii râd. Ar fi încă tânără, are un copil mic în braţe, dar viaţa aspră şi fără condinţii a îmbătrânit-o, sânii, de la atâta alăptat îi curg până în brâu, toate familiile au copii mulţi, cinci minimum, dar mulţi merg până la 10, 12. Nu rămân toţi în viaţă, mai ales în satele tradiţionale, unde şeful interzice şcolarizarea, iar educaţia e precară, igiena inezistentă. Las în urmă colibele de paie ca să mergem la o cascadă din apropiere. Cărarea e foarte abruptă, am cinci ghizi cu mine alături de profesorul Lakin, cred că dacă nu ar fi fost penibil, ar fi venit tot satul cu mine, sunt pentru ei ca un trofeu cu care se mândresc, satele din jur au aflat de prezenţa mea şi vin să mă vadă: o femeie albă doarme în colibele lor, mănâncă din mâncarea lor. Turişti mai sunt de văzut, însă ei doar fotografiază şi merg mai departe. Au aflat că am nişte medicamente şi că am fost asistentă medicală, am povestit asta printre altele lui Lapo, acum trebuie să consult pe bolnavii din sat, vin şi din alte sate, mor de mila lor, recunosc câteva boli, dar nu am cu ce să îi ajut. Împart tot ce am, sper să nu păţesc ceva că nu mai am nici un algocalmin, nici o tabletă pentru tuse, păstrez doar patru tablete pentru o eventuală diaree, n-ar fi de mirare în condiţiile în care trăiesc.

Material publicat cu acceptul autoarei; articolele au fost trimise prin bunavointa lui Mihai Enea

Programe populare




Comentariile sunt inchise.