PROBA FINALĂ –

 

Fiecare creştin este pus la probă. Nu pentru că Dumnezeu vrea să vadă dacă un om rămâne credincios în timp de necaz; El ştie dinainte dacă da, sau dacă nu. Proba sau încercarea are loc pentru ca omul însuşi să se cunoască pe sine şi, aidoma sportivilor care fac antrenament fizic, muşchii credinţei noastre să se dezvolte. Poate că ar mai fi un motiv, acela pe care-l găsim în cartea lui Iov: În spatele scenei este acea confruntare de veacuri între Dumnezeu şi Satana. Prin felul în care trăiesc, credincioşii au de adus o mărturie.

Referitor la titlul acestui articol, „proba finală”, cineva ar putea crede că e vorba de încercarea cea mare, numită „marea strâmtorare”, despre care Biblia vorbeşte că va avea loc la încheierea istoriei acestui pământ. Deşi este adevărat lucrul acesta, totuşi vreau să scriu despre altceva, despre proba finală a vieţii unui credincios.

Proba cea mai mare din viaţa lui Abraam atunci când Dumnezeu i-a cerut să-l aducă pe fiul său, Isaac, ca jertfă. Nu există în istorie alt om care să fie pus la o asemenea încercare. Frumuseţea acestei istorii se împleteşte cu profunzimea semnificațiilor, în aşa fel încât totdeauna te gândeşti că încă n-ai reflectat suficient la acel moment şi găseşti încontinuu aspecte neexplorate. Abraam a făcut faţă cu nota 10. Ce vom face noi în momentul când Dumnezeu ne cere tot ce avem mai scump? Suntem noi gata să sacrificăm orice, pentru El?

Dar vreau să spun un lucru foarte important: Deşi unii au fost încercaţi în mod teribil pentru credinţa lor, în vremuri de persecuţie de exemplu, nu toţi creştinii au parte de încercări aşa de mari. Unii sunt încercaţi, şi cad, deşi încercările lor sunt foarte mărunte: o vorbă, un gest, o atitudine… Unii creştini sunt binecuvântaţi mai mult ca Iov, pentru că nu au parte de încercări semnificative şi îşi termină viaţa cu o aşa mărturisire de credinţă, încât noi apreciem că omul acesta este apt pentru mântuire.

Oare Dumnezeu îi trece pe unii prin încercări mari, iar pe alţii îi scuteşte? Nu, cu siguranţă că Dumnezeu este drept şi în acest punct. Încercarea teribilă prin care trebuie să treacă orice credincios este finalul vieţii lui. Proba finală stă în faţa oricărui om, şi are o însemnătate specială pentru acei oameni care au declarat credinţă în Dumnezeu. Felul cum îţi închei viaţa, felul cum îţi petreci ultimii ani, ultimele zile, spune ceva despre credinţa ta.

Am văzut pe unii care se îngrozesc în faţa morţii. O bătrânică pe care am iubit-o, în ultimele ceasuri ale vieţii voia să plece de acasă, să plece departe; înconjura masa din mijlocul camerei şi cerea încontinuu să fie ajutată să plece, să iasă din casă. Deşi îşi declarase credinţa ei în Dumnezeu, ca ortodoxă, ultimele clipe au fost groaznice. Am cunoscut doi vecini bătrâni care erau creştini ortodocşi, şi care au întâmpinat moartea cu atâta calm, cu atâta încredere, având simţământul că sunt în mâna lui Dumnezeu.

Am cunoscut o altă doamnă, adventistă, care nu se împăca deloc cu gândul morţii şi care a murit foarte greu, în frământare şi nelinişte. Am auzit despre un bătrân adventist care, simţindu-şi sfârşitul foarte aproape, a mers şi s-a îmbrăcat cu costumul cel mai bun, şi-a încredinţat soarta în mâna lui Dumnezeu printr-o rugăciune, s-a întins pe pat şi a adormit în Domnul. Am cunoscut o bătrânică, venită la credinţă de câţiva ani, care nu suporta gândul singurătăţii. Se plângea mereu că este singură şi că nimeni nu vine pe la ea, deşi în fiecare zi avea parte de îngrijire şi atenţie. Singurătatea era starea în care se găsea, era o experienţă profundă, nu a momentelor finale de viaţă, ci a vieţii de până atunci. Un creştin nu este niciodată singur. Experimentarea prezenţei lui Dumnezeu îi luminează casa şi sufletul în tot cursul vieţii, astfel că şi în ultimele clipe de viaţă n-ar trebui să se simtă singur.

Avem în comunitate o bătrânică pe care ţi-e drag s-o vizitezi. Totdeauna are cuvinte bune şi optimiste. Totdeauna îţi povesteşte despre experienţele vieţii şi pleci de la dânsa încurajat. Deci, dacă mergem să încurajăm pe bătrâni şi pe bolnavi, iată şi situaţii în care poţi să mergi în vizită ca să fii tu însuţi încurajat. O privim cum îşi pierde puterea de viaţă pe zi ce trece, dar strălucirea ochilor, care vorbeşte ceva despre pacea lăuntrică nu şi-o pierde.

În faţa încercărilor, în general, şi în faţa morţii în special, nu mai contează diferenţele de religie, de naţionalitate, de sex, de pregătire şcolară, etc. Toţi suntem egali. Credinţa în Dumnezeu este aceea care face diferenţa. Dacă credinţa noastră este puternică, dacă ştim care sunt promisiunile lui Dumnezeu despre înviere, despre viaţa veşnică într-o lume fără păcat, atunci de ce să ne fie frică de moarte? Da, credinţa noastră este puternică atunci când altcineva îşi încheie viaţa, şi chiar dacă sunt cei dragi din familia noastră, până la urmă ne împăcăm ci gândul dureros al despărţirii şi trecem mai departe. Dar când este vorba despre noi înşine, cu ce simţământ, cu ce încredere ne apropiem de final?

Pentru fiecare etapă a vieţii se cere o pregătire. Şi nu este vorba de o pregătire ca pentru şcoală, ca pentru facultate, ci este vorba de o pregătire sufletească. Pentru că nu sunt pregătiţi, unii oameni care ajung la pensionare nu suportă gândul că este luat din viaţa activă şi trecut în rezervă. Am cunoscut un medic care a murit imediat după pensionare pentru că n-a suportat gândul inactivităţii. Dar alţii sunt pregătiţi, ştiu ce vor face la pensie, ştie ce vor scrie, ştiu unde vor călători şi aşteaptă cu plăcere pensionarea pentru ca să-şi realizeze unele planuri. Care este diferenţa dintre cele două categorii de pensionari? Unii sunt pregătiţi, alţii nu.

Unii părinţi nu suportă, sau suferă profund în experienţa „cuibului gol”. Copiii s-au căsătorit, au plecat la casele lor, casa le-a rămas pustie… Întrebarea este: nu au ştiut că vine acest moment? Nu şi l-au imaginat?  Dacă nu, atunci vor fi luaţi prin surprindere şi vor suferi. Suntem invitaţi să ne pregătim pentru fiecare moment al vieţii, chiar şi pentru momentul final. Nu trebuie să fugim de gândul acesta că până la urmă va trebui să ne încheiem viaţa. Da, moartea nu este un lucru plăcut, dar este inevitabilă. Nu ai cum să lupţi contra ei, nu ai cum s-o eviţi. De aceea este mult mai bine să te gândeşti adesea la acel moment. Să ceri lui Dumnezeu în rugăciune puterea de a te gândi şi a te pregăti pentru acea clipă. Să te gândeşti la ce laşi în urmă, să-ţi pui „casa în rânduială”, casa sufletului dar şi celelalte probleme ale vieţii, pentru ca cei din urma ta să nu aibă de suferit din cauza ta, ba, dimpotrivă să se bucure, cinstindu-ţi memoria; dar să te gândeşti la ce va fi după aceea, la cât de minunată va fi învierea şi întâlnirea cu toţi cei dragi. Dacă credinţa ta este încă slabă în ce priveşte lucrurile viitoare, atunci este cazul să citeşti, şi să reciteşti ce spune Biblia; să faci loc la cuvintele Scripturii adânc în sufletul tău, şi în felul acesta, cu linişte şi pace să-ţi predai viaţa în mâna lui Dumnezeu.

Mai am o veste bună. Dumnezeu nu aduce sfârşitul vieţii tale înainte ca tu să accepţi sfârşitul. El prelungeşte uneori viaţa, dându-ţi Harul să te întâlneşti cu un fiu plecat departe, sau împăcându-te cu cine erai certat, pentru ca ultima clipă să se desfăşoare în pace şi mulţumire sufletească. Dar adesea oamenii trec prin boli şi suferinţe crunte, şi în acele momente omul însuşi îşi doreşte să încheie viaţa pentru ca să fie eliberaţi de suferinţe. Mi-aduc aminte că la înmormântarea unei mătuşe dragi, care se stinsese cu mult înainte de vreme, venise şi un unchi care era foarte bolnav şi care fusese îngrijit tocmai de această mătuşă care adormise în Domnul. Stătea sprijinit pe gardul unui mormânt şi plângea: „De ce n-am murit eu?  Eu trebuia să mor, nu ea!”. E foarte ciudat şi ne neînchipuit că omul ajunge într-o asemenea situaţie când îşi doreşte moartea. Nu pentru că îi place moartea, ci pentru că viaţa nu mai este ceea ce trebuie să fie: nu mai are putere, nu mai vede, nu mai aude, nu se mai bucură de viaţă. Am cunoscut o bătrânică de 100 de ani care se lovea în piept şi vorbea cu inima ei: „De ce nu te opreşti? De ce mai baţi? Nu veţi că nu mai aud, nu mai văd; la ce mă mai chinui?” Da, Dumnezeu aşteaptă să acceptăm cu credinţă gândul sfârşitului şi atunci acordă binecuvântarea unui final fericit: „Ferice de morţii care mor în Domnul!”

Viaţa Domnului Hristos constituie o lecţie pentru noi şi în privinţa aceasta. Ultimele cuvintele pe care El le rosteşte pe cruce sunt acestea: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” (Luca 23,46). Oare de ce au fost consemnate aceste cuvinte în Evanghelie?  Marcu în Evanghelia lui (15,37) spune că Isus „a scos un strigăt tare şi apoi Şi-a dat duhul”. Am fi putut crede că a fost un strigăt de disperare în faţa morţii. Numai că puţin mai jos, la versetul 39, e vorba de un „sutaş” care a observat felul cum a murit Isus: „Sutaşul care sta în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, nici vorbă de disperare, sau de frământare din partea lui Isus, ci de un final plin de credinţă.

Dacă este adevărat că „sfârşitul unui lucru este mai bun decât începutul”, atunci şi sfârşitul unei vieţi în credinţă este cel mai bun. Felul cum îţi termini viaţa şi felul cum îţi petreci ultimele zile din viaţă spune ceva despre credinţa ta. Până atunci, să învăţăm „să ne numărăm bine zilele vieţii”,  să le trecem în credinţă şi ascultare de Dumnezeu, împlinind activ scopul şi planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, pentru ca finalul să fie unul plin de biruinţă.

BENONI CATANĂ

Category:

Generale

Programe populare




Comentariile sunt inchise.