Dragi prieteni,

aş vrea să cunoaştem povestea primului vieţaş al României democratice pus în libertate. Pentru că am stat ani la rând, (poate nu atât cât ar fi trebuit), lângă el, am încercat să îi iau un interviu cu privire la viaţa lui. Aşadar, Valentin, te rog să ne spui câte ceva depre tine…  

Mă  numesc Pascariu Valentin şi sunt născut în Com. Voineşti, Jud. Iaşi la  26 Iulie 1968. Părinţii mei, Vasile şi Maria şi-au construit o căsuţă în localitatea Bogdăneşti unde mi-am petrecut primii ai din viaţă.

Cum a fost copilăria ta?

   De la vârsta de 11 ani am rămas fără tată… Copilăria şi mai ales tinereţea, nu a fost uşoară. Nu e uşor să trăieşti fără tată când eşti copil, când ai nevoie de protecţie… Cel mai dureros este că le-am trăit departe de Dumnezeu, într-un anturaj în care alcoolul şi tutunul erau pe primul loc şi care în cele din urmă m-au dus… departe de toti. Eram departe de Dumnezeu dar am ajuns departe şi de familie şi de prieteni.

Ce s-a întrâmplat mai concret?

   Mi-e ruşine de ce o să vă povestesc dar, sunt lucrui reale pe care nu le pot ascunde. La vârsta de 21 de ani, diavolul mi-a sucit minţile prin alcool şi… m-a târât în cea mai de jos mocirlă a păcatului, provocându-mă să iau viaţa la doi vecini de-ai mei.

De regulă, oridecâte ori discut cu o persoană privată de libertate, aceasta încearcă să scuze sau să motiveze fapta sau faptele săvârşite. Tu, ce ai de spus?

    Sigur că, moştenim această înclinaţie încă de la Adam de a ne motiva cumva faptele dar, nu am curajul, nu îndrăznesc să aduc victimelor mele vreo acuzaţie. Încă simt vina asupra mea chiar dacă sunt conştient şi cred din toată inima că prin sângele Mântuitorului nostru care a curs pe dealul Golgotei şi eu pot fi iertat.

Ce s-a întâmplat apoi? Ai fost arestat?

    Da, am fost arestat, judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă. Impactul condamnării a fost foarte dur pentru mine. Eram un tânăr, debusolat, iresponsabil, fără nici un plan de viitor. Mi-am analizat… spiţa neamului şi după părerea mea urma ca să petrec între 80 şi 90 de ani după gratii. Iar acest gând m-a terminat pur şi simplu. Timp de 13 zile am fost ca în comă sau transă, eram… dar nu eram, nu gândeam, nu realizam ce este cu mine… iar după ce mi-am revenit, am realizat că nu pedeapsa în sine era cea mai mare tragedie ci faptul că, luasem viaţa la doi semeni ai mei. Dumnezeu le dăruise viaţa iar eu fusesem  săgeata din arcul diavolului care  le-a luat viaţa…

Aceasta a fost singura remuşcare pe care ai simţit-o sau ai simţit şi alte remuşcări?

    Tocmai asta voiam să subliniez… Dincolo de durerea faptului că luasem viaţa la două persoane, lucru care nu se mai putea remedia nicidecum, durerea mea cea mai mare era alta. Toţi cei din jurul meu mă considerau un monstru. Toţi, şi pe bună dreptate îmi vorbeau urât, se purtau urât şi nu am ce să le reproşez pentru că poate şi eu aş fi avut aceeaşi purtare dacă aş fi fost în locul lor. Dar, în acele momente, am început să mă întreb la modul cel mai serios: oare, chiar sunt un monstru? Să aiba dreptate societatea când în dreptul meu pune această etichetă? Doar la atât s-a rezumat viaţa mea? E posibil să pot primi oare cândva iertare? Va fi posibil să mi se ofere cumva o a doua şansă? Şi dacă da, voi şti eu să o valorific, să profit de ea?

Valentin, ai găsit pe cineva dispus să te asculte? Să discuţi aceste frământări ale tale?

   Din păcate, nu… Nimeni nu avea timp pentru un criminal… Ei bine, aceste gânduri, aceste întrebări, neavând cu cine să le… discut, de la cine să aflu răspunsuri au început să-mi provoace coşmaruri. Urâte, dureroase, de nedescris. Coşmaruri care se accentuau de la o zi la alta. Gândiţi-vă, eram un tânăr totuşi. La vârsta mea, toţi tinerii au vise frumoase, realizări frumoase iar eu… singurul lucru pe care îl aveam şi îl conştientizam erau cătuşele de la mâini şi lanţurile de la picioare.

Cât timp le purtai, le aveai pe tine?

   Destul de mult timp, non stop le purtam. Şi la toaletă, şi la culcare, mereu şi peste tot.

Am înţeles. Totuşi, te-ai lăsat biruit de coşmaruri sau ai mai încercat să găseşti o rezolvare, cumva? Cel puţin parţială a durerilor tale?

    Sigur că da… eram în stare să fac orice mi s-ar fi cerut să scap nu de pedeapsă ci de povara păcatului făptuit. Şi, am apelat şi la cel care, poate, ar fi trebuit să mă caute el pe mine, păcătosul. Am apelat la cel care ar fi trebuit să îmi vorbească de Dumnezeu dar… în loc să aflu alinare mi s-a spus clar şi categoric că, în urma faptei mele, şapte ani de zile nu mai am trecere în ochii lui Dumnezeu, nu am voie să mă spovedesc sau să mă împărtăşesc… Înţelegeţi? A doua condamnare…

Cred că… ţi-a fost destul de greu…

    Nu doar greu. Simţeam atunci că, chiar îmi este imposibil să trăiesc. Pe de o parte, remuşcările şi coşmarurile, pe de altă parte, vestea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine pentru şapte ani, cătuşe şi lanţuri la mâini şi picioare. Ce rost mai are viaţa mea? Pentru ce să mai trăiesc? Ca să scap de coşmaruri, îmi făceam rost de medicamente pe care luam cu pumnul ca să nu dorm noaptea, să stau cât mai mult timp treaz… dar… nici asta nu era bine… Mă vedeam deja o… arătanie de om trăind la un ospiciu… În cele din urmă, am îndrăzint să strig la acel Dumnezeu care, aşa cum mi se spusese îşi întorsese faţa de la mine. Îmi aminteam cum, atunci când greşeam cu ceva, şi am greşit mult, mama, în ciuda pedepsei administrate, totuşi, mă ierta, mă primea în casă… nu mă izgonea… Oare, îmi spuneam, Tatăl nostru ceresc să se poarte altfel decât mama mea?

Şi, care au fost efectele strigătelor tale?

    Nu ştiu dacă pentru mine special, dar sunt convins că şi pentru mine, Dumnezeu a făcut o minune. Era la ceva timp după Revoluţia din România, şi Dumnezeu a deschis porţile închisorilor pentru ca voluntari ai Serviciului Umanitar pentru Penitenciare să vină lângă noi, să discute cu noi, să ne încurajeze şi mai mult, să ne vorbească de Dumnezeu. Ştii, e greu să îţi închipui dacă nu ai trecut pe aici, ce înseamnă să ţi se spună că Dumnezeu şi-a întors faţa de la tine pentru şapte ani şi apoi să vină cineva la tine şi să îţi citească – parcă cunoscându-ţi gândurile, din Biblie că Dumnezeu te iubeşte cu o iubire veşnică, veşnică, şi îţi păstrează bunătatea Lui… Sau, ţi-am spus că făceam o analogie între iubirea mamei şi a lui Dumnezeu. Şi, să ţi se citească, tocmai atunci când te întrebai cum este, că chiar dacă o mamă îşi poate uita copilul ei, Dumnezeu, nu mă va uita niciodată…

Ce au însemnat aceste cuvinte ale Scripturii pentru tine?

    E greu de explicat ce am putut trăi în acele momente. Cuvintele citite din Scriptură, din Biblie, m-au bulversat, mi-au întors viaţa pe dos… Nu ştiam ce să cred… E adevărat ce ne citeşte omul ăsta sau nu?… Nu cumva vrea doar să ne… anestezieze cu încurajări nereale? Trăiam cele mai contradictorii sentimente. Pe de o parte începeam să încerc să cred că… nu e totul pierdut, în timp ce parcă la urechile mele cineva îmi şoptea: „Nu te îmbăta cu apă chioară…Uiţi cine eşti? Acum eşti un număr, nici măcar o persoană.” ( Aşa ne strigau gardienii…deţinutul numărul…la apel…). Iar când în final ni s-a citit frumosul text de aur prin are am aflat că Dumnezeu vrea ca nimeni să nu moară, să nu piară  ci toţi cei ce cred în El să aibă viaţă veşnică… a umplut paharul stors al inimii mele şi mi-a dat curaj să sper.

Îţi mai aminteşti care au fost oamenii prin care Dumnezeu a lucrat în viaţa ta?

    Crezi că asta se poate uita vreodată? Primul om de care s-a folosit Dumnezeu pentru a ajunge la inima mea a fost pastorul Constantin Popescu care mi-a oferit şi prima Biblie.

Cât valorează o Biblie pentru o persoană privată de libertate.?

    Atunci era o avere. Şi astăzi este la fel. Gândeşte-te că erau primele Biblii ce ajungeau în mâna unui condamnat. Erau primele raze de speranţă pe care Dumnezeu le trimitea în celulele şi inimile noastre întunecate. Cine avea o Biblie… era mare atunci.  Iar pentru omul sincer şi dornic de a descoperi voia lui Dumnezeu, chiar dacă cineva plăteşte o sumă pe ea, pentru cel de după gratii valoarea ei este de nedescris. De aceea îndrăznesc să vă rog, nu fiţi zgârciţi, puneţi Biblia în mâna celor condamnaţi. Sigur că unii, nu le vor preţui, le vor vinde pe ţigări sau alimente, dar oricum Cartea asta va ajunge în mâna unuia care suspină şi geme după răspunsuri de la Dumnezeu. Dacă pastorul Popescu m-ar fi catalogat cum au făcut alţii spunând: „ ăsta este un monstru, este un criminal, nu are nevoie de Biblie” astăzi fie nu mai eram în viaţă, fie eram o epavă…

Cum a evoluat viaţa ta din momentul întâlnirii tale cu Dumnezeu?

  Pastorul Popescu m-a îndemnat să scriu o scrisoare  familiei pe care am îndurerat-o prin cele făcute de mine. Nu îmi trecuse prin minte să fac aşa ceva. Dar, am ascultat şi am scris. Mi-am cerut iertare pentru nelegiuirea mea şi îmi exprimam regretul. Ei bine, începând cu momentul în care am pus scrisoarea la cutia poştală, Dumnezeu a făcut o altă minune în viaţa mea. Mi-a luat coşmarurile şi am început încet încet, să dorm liniştit. De ce? Atunci nu găseam răspuns. Acum ştiu că Dumnezeu voia să mâ înveţe  lucruri minunate dar pentru asta aveam nevoie de linişte, de pace şi de o minte clară. Şi Îi mulţumesc pentru încrederea acordată atunci, când mi-a fost cel mai greu, imposibil aproape.

Au mai fost şi alţi oameni prin care Dumnezeu S-a apropiat de tine?

    Sigur că da. Nu pot uita familia Moţ şi  familia Şerban din Craiova, familia Scarlat din Peretu, familia Anton din Bacău, Eugen Baciu, Titel Bâlbâie şi mulţi alţii ( sper să nu se supere că nu-i amintesc aici pe toţi că mi-ar lua…o pagină poate). Prin aceşti oameni simpli dar plini de dragostea lui Dumnezeu, care au avut curajul de a se apropia de noi, de mine – un criminal, prin faptul că s-au purtat cu mine ca şi cum aş fi fost copilul lor, şi chiar mă consider un copil al lor, prin răspunsurile lor Biblice şi viaţa lor practică Dumnezeu M-a provocat la o altă viaţă.

Ce fel de viaţă? La ce te referi?

    Ei bine, am înţeles că trebuie să fac schimbări majore în viaţa mea de dragul Celui care mă iubeşte. Am renunţat la tutun, la alcool, la vorbirea uşuratică, la minciună şi la multe altele.

Ţi-a  fost uşor să faci aceste schimbări în viaţa ta?

    Cu toţii ştim că nu e uşor. Mai ales pentru mine având în vedere mediul în care mă găseam. Vrăjmaşul ( diavolul) a început şi el lupta cu mine, pe toate căile şi chiar prin cel mai bun prieten al meu. Dar Îi mulţumesc încă odată lui Dumnezeu că a fost dispus să stea lângă mine, acolo, în celula mea şi că am avut oameni care mi-au oferit umărul lor pe care să plâng, sfat, ajutor şi hrană. Şi spirituală dar şi fizică. Din punctul de vedere al hranei şi atunci şi acum este greu să supravieţuieşti ascultând în totul de cerinţele lui Dumnezeu. Şi voi ştiţi foarte bine la ce mă refer.

Am înţeles. Nu ai terminat… lista ca să zic aşa cu cei care ţi-au fost alături…

    Aşa este…Îmi amintesc cum într-o zi am fost vizitaţi de  Richard Blend, Lucian Cristescu, Nicu Butoi şi fostul Director al DGP, Dl. General Chis.  Şi oamenii aceştia şi-au pus amprenta pe viaţa mea prin sfaturile şi încurajările lor.

Care a fost cea mai furmoasă zi petrecută după gratii şi de ce?

    Grea întrebare…. Sincer să fiu, fiecare zi petrecută alături de Dumnezeu a fost frumoasă chiar dacă au fost lupte şi încercări iar atmosfera ca să zic aşa… sumbră. Dar poate, tocmai în asta constă uneori frumuseţea unei zile sau a unei relaţii. Dar, dacă ar fi să menţionez o zi anume, cred că au fost trei sau poate chiar mai multe.  Prima însă, nu pot să uit, îţi aduci aminte? Era cred în anul 2006 când m-ai strâns în braţe, m-ai sărutat şi mi-ai spus, prin credinţă, cred: „ Valentine, într-o zi te voi lua şi te voi duce acasă.” Deşi teoretic lucrul acesta era imposibil. Ca un condamnat pe viaţă să iasă în oraş, să părăsească locul de detenţie, era o absurditate. Dar, amintindu-mi de minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în viaţa mea până atunci, în inima mea a început să încolţească sămânţa speranţei. Aceasta a fost prima zi  deosebită. Faptul că mi-ai sădit în inima mea posibilitatea trăirii ca om liber. Sigur, speram doar la o învoire, nicidecum la eliberare totală, dar şi învoirea era o minune pentru mine.

S-au concretizat speranţele şi aşteptările tale?

    Ce bun este Dumnezeu. La nici un an după ce mi-ai spus acele cuvinte, prin strădaniile voastre dar şi intervenţia lui Dumnezeu am putut beneficia de o zi învoire în oraş. Oameni buni, realizaţi minunea? Eram primul condamnat pe viaţă care beneficiază de învoire în oraş. Fără pază specială, fără lanţuri şi cătuşe… Doar un gardian şi… tu. Asta da minune.

Pentru cine nu ştie, spune-ne în ce parc, restaurant sau… unde ai mers în acea zi?

Nuuuuu. A fost a doua zi frumoasă din viaţa mea, ca ordine nu ca valoare. A fost ziua în care, am înmormântat tot trecutul meu păcătos şi am fost înviat la o viaţă nouă în Isus Hristos. A fost ziua în care am pecetluit decizia mea de a asculta toată viaţa  de Dumnezeu şi numai de El. A fost ziua botezului meu. O zi pe care nu o voi uita niciodată.

Spune-ne cum a fost?

    Superb! Ţi-ai ţinut promisiunea şi ai venit la penitenciar şi m-ai luat cu maşina. La poarta penitenciarului am fost aşteptat de unii din cei menţionaţi mai sus care au venit tocmai din capătul celălalt al ţării pentru a fi alături de mine în prima zi de libertate fizică ( spiritual Dumnezeu mă liberase de mulţi ani). Apoi, am mes la Biserică unde am strâns-o pe mama în braţe… după mulţi, mulţi ani. Am plâns de bucurie când am văzut atâţia oameni care mi-au întins mâna, care m-au îmbrăţişat care m-au sărutat, care mi-au oferit, alături de Dumnezeu o a doua şansă. A fost extraordinar.

Dar a trecut acea zi…

    Aşa este. La finalul acelei zile, aşa cum am promis amândoi, am mers înapoi la penitenciar cu braţele pline de flori pe care le-am oferit apoi celor cu care m-am întâlnit. Dar clipele acelea petrecute alături de voi fraţii mei, au fost o nouă provocare pentru mine. Să visez frumos la o altă zi. O zi în care, să pot ieşi pe poarta penitenciarului pentru totdeauna liber. Şi, din nou mulţumesc lui Dumnezeu că a adus şi această zi în viaţa mea. După mai bine de 21 de ani petrecuţi în penitenciar, cu o condamnare pe viaţă, datorită intervenţiei Harului lui Dumnezeu în viaţa mea, datorită puterii Lui de transformare, a venit şi ziua mult visată. A fost a treia zi frumoasă din viaţa mea,  în care din nou ţi-ai ţinut promisiunea şi m-ai luat cu maşina spre casă. Ne-am oprit la Biserică în Iaşi pentru că simţeam dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu şi de fraţii mei chiar din primele clipe ale libertăţii mele. Apoi am mers acasă unde, mi-am găsit măicuţa aşteptându-mă cu lacrimi în ochi şi inima deschisă.

Valentin, ce sfat ai da voluntarilor SUP în final?

    Oh, nu sunt în măsură să dau eu sfaturi, dar, ca unul care am stat atâţia ani acolo, vreau să vă rog să mă primiţi şi pe mine în rândul vostru, şi, să nu vă descurajaţi niciodată. Dumnezeu v-a chemat la o lucrare grea dar frumoasă, la o lucrare deosebită aceea de a întinde o mână de ajutor celor pe care societatea din păcate îi închide doar după ziduri şi gratii  groase. Dar, acolo, după acele gratii sunt suflete preţioase care merită o nouă şansă. Poate voi nu realizaţi cât de mult preţuieşte pentru unul de acolo, un  pix, un caiet, o carte, o Biblie, o haină sau ceva de mâncare, cât de mult preţuieşte ceea ce voi deja ştiu că faceţi, să mergi la familia lui acasă, la copii care de cele mai multe ori sunt în prag de risc neavând nici ce avem noi acolo, după gratii. Chiar dacă unii vă vor dezamăgi prin purtarea lor după eliberare, nu vă descurajaţi. Mergeţi mai departe.

Valentin,  am o ultimă întrebare pentru tine. Eşti un om liber. Dumnezeu ţi-a oferit o a doua şansă. Care sunt aşteptările tale de la tine, de la Dumnezeu şi de la societate?

    Sigur că îmi doresc din toată inima să nu spulber încrederea celor ce mi-au acordat această şansă. Îmi doresc şi mă rog  să nu-L dezamăgesc pe Dumnezeu trăind o viaţă de deplină ascultare de El. Îmi doresc să nu dezamăgesc pe cei care la penitenciar au spus da liberării mele,  sau părinţii sau pe voi cei care aţi stat mereu alături de mine. Îmi doresc să mă pot reintegra în societate să îmi întemeiez o familie în care dragostea şi Dumnezeu să domnească.

De la Dumnezeu… nu am aşteptări. Cred că El are aşteptări de la mine acum, mai mult ca oricând. Îndrăznesc să Îl rog numai să nu mă lase în propriile mele puteri. Să fie alături de mine la fiecare pas pe care îl voi face şi să îmi dea putere să ascult şi mai ales să trăiesc ce îmi va cere.

De la societate? Sper ca măcar unii să mă poată considera – pentru început – un om normal, să îmi ofere şansa reintegrării mele. Sper să nu fiu lăsat singur.

Dragi prieteni, aceasta este povestea primului vieţaş al României democratice care a ajuns liber. Sigur că, e foarte uşor să comentăm, să acuzăm sau să aruncăm cu piatra dar, să nu uităm cuvintele Mântuitorului nostru:
          1. „ Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea (el)”. Ioan
8.7

         2. „ Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumi,  căci am fost…în temniţă şi aţi venit pe la Mine”.

Reporter de ocazie, Mihai Enea, Director SUP Moldova

(Pentru a vizualiza imaginile la rezolutie maxima, dati click pe acestea!)

Category:

Generale

Programe populare




Comentariile sunt inchise.