LIMITELE LIMBAJULUI şi LIMITELE de FOLOSIRE a LIMBAJULUI?

Să exprimi ADEVĂRURILE VEŞNICE cu pleiada lor de frumuseţi infinite în limbajul omenesc deteriorat în cuprinderea înţelesurilor sale de urmările păcatului, deşi este o urgenţă vitală este cumva şi o mare îndrăzneală. Spiritul dornic de înţelesuri înalte şi profunde şi genuine, se simte încorsetat.

Câtă vreme limbajul face înţelegere, totul este bine şi libertatea de mişcare dă confortul trăirilor. Când limbajul îşi arată neputinţa, spiritul omului devine neliniştit şi dincolo de limitele lui se simte SINGUR deşi cu atât mai mult pe cel sincer îl aşteaptă acolo Dumnezeu cu liniştea atotiubirii Sale.

În privinţa aceasta, apostolul Pavel este cel mai evident exemplu biblic. El îşi construieşte argumentul pentru susţinerea adevărului lărgind limitele limbajului până la punctul la care realizează că totul s-ar putea înţelege pe dos, apoi evită acest lucru prin contraargumentul fondat imperativ pe NICIDECUM şi răsuflă parcă uşurat că a reuşit, şi înmânează epistolele sale transmiţătorilor către biserici sau persoane dragi, prin interpreţi de limbă şi nouă chiar.

Urcăm cu bunul apostol, – pe cât de mult erudit pe atât de bun -, pe o pantă a piramidei cunoştinţei sale căpătate pe drumul spre Damasc, strigăm în vârful ei cu el – NICIDECUM, ne întoarcem pe cealaltă parte a ei în noi înşine, şi deşi înţelegem multe, ne întrebăm ce să însemne, mai mult decât ştim, mai mult decât poate fi spus. Aceste minunăţii mântuitoare supuse tiparului de limbaj, care par conflictuale şi distorsionate privindu-se una în cealaltă, se limpezesc în marile dimensiuni de DINCOLO cărora le simţim sensul chiar dacă nu le putem exprima totdeauna.

Apostolul Pavel pune cărămida care trebuie la locul cuvenit ei şi abia după ce edificiul de învăţătură e gata, zice, AŞA. Cine se opreşte la un cuvânt, la un capitol, la o epistolă, la toate epistolele sale separate de ale celorlalţi, la epistolele tuturor rupte de evanghelii, la epistole şi evanghelii rupte de Întregul Bibliei, riscă pierderea SENSULUI învăţăturii mântuitoare despre Mântuitorul, şi rătăceşte în neputinţele limbajului sau mai bine zis sunt prizonierii lor.

Da, până aici? Da, şi totuşi NICIDECUM!

Departe de a fi vrut să spun în cele de până acum, că omul este victimă a limitelor de limbaj. Ar însemna ca înţelegerea sa eronată, chiar şi voluntar eronată, să aibă scuză şi să fie de drept luată în consideraţie. Cred că noi ne limităm posibilităţile de exprimare fie din confort, fie din adaptarea învăţăturilor la nişte interese personale ieftine în raport cu adevărul.

Povestioara lui Nee – din studiul 8 al Şcolii de Sabat -, nu face parte dintr-o LIMITĂ de LIMBAJ. Ea este nepotrivită în sine. Nu e de comparat un câine cu un copil când este vorba de Mântuire prin Înfiere. Mai mai să acord circumstanţe atenuante povestitorului chinez dacă elevul său în ale credinţei era total necunoscător şi limitat în analiză. Nu ştiu ce ar spune apostolul Pavel cel de acum două mii de ani dacă ar citi povestioara aceasta legată de Epsitola sa către Galateni astăzi, el care zicea atunci să nu ne întoarcem la “învăţăturile începătoare”, ci să creştem în credinţă şi înţelegere. Poate ar socoti acest exemplu chiar “subîncepător”. Cum ar reacţiona apostolul la afirmaţia “sunt liberi să accepte drepturile depline ale moştenirii”, ca şi cum cineva, vreodată, n-a fost liber să le accepte. De ce se mai pune întrebarea “începătoare”: “Ce suntem liberi să facem şi ce nu suntem liberi să facem”? Oare nu a fost creat omul liber să facă ce vrea, fie bine, fie rău? Poate fi exprimată mai bine această întrebare. Întrebarea 2 din “Întrebări pentru discuţii”, care zice “De ce sunt oamenii speriaţi de ideea de har, de mântuirea doar prin credinţă” crede cineva că e autentică? Prin definiţie, HARUL – nu sperie. Nici ideea mântuirii doar prin CREDINŢĂ nu sperie. Dimpotrivă sunt foarte atrăgătoare mai ales dacă elimină orice participare practică. Cel puţin spectrul actual al fenomenelor creştinismului nu arată că HARUL ar fi respins ca neplăcut, dimpotrivă este dezbrăcat de frumuseţea lui până la batjocorire. Ce a fost în mintea autorului studiului când a fost pusă această întrebare? Cumva că Adventiştilor de Ziua a Şaptea le este mai uşor şi deci mai de preferat să ASCULTE de Domnul Dumnezeu păzind Poruncile Sale decât să ACCEPTE HARUL? Dacă e aşa atunci nu este vorba de LIMITELE LIMBAJULUI, ci de folosirea limbajului în mod necuvenit.

În Epistola sa către Galateni, apostolul se minunează de MAREA IUBIRE a Mântuitorului răstignit pentru noi, ne îndeamnă să CREDEM în jertfa Lui, ne sfătuieşte să ASCULTĂM de El, ne ancorează în FĂGĂDUINŢELE Lui. Bucuria că am fost înfiaţi în răstignirea Lui trebuie să fie înnobilată prin ascultarea de El în recunoştinţă. Privilegiile garantate veşnic de către El, trebuie înţelese şi ştiute de noi ca nemeritate. Fii prin ÎNFIERE. O nemărginită FAVOARE.

Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

Category:

Generale

Programe populare




Comentariile sunt inchise.