CE SE ARUNCĂ PESTE GARD?

   Percepţia vieţii şi a morţii, a războiului şi a păcii, a diferenţelor dintre lucrurile vremelnice şi cele veşnice, este de cele mai multe ori alta în tranşee decât în marile comandamente militare. Nu este exclus ca de-alungul miilor de ani să fi fost şi întâmplări pacifiste de mare răsunet şi între generali inamici, după care armatele să răsufle uşurate – aşa cum a fost îmbrăţişarea dintre Esau şi Iacob -, dar multele minunate istorii de învăţături ne-au rămas direct de pe câmpul de luptă, uneori petrecute doar între patru ochi. Şi pentru că tot vorbim în ultimul timp despre influenţa CÂNTĂRILOR asupra sufletului omenesc pe câmpul vieţii de luptă al fiecăruia şi al colectivităţii, iată pe scurt istoria unui cântec aşa cum este ea relatată de George Beverly Shea, cel mai mare cântăreţ de cântece evanghelice al veacului nostru, care la 102 ani de viaţă ai săi încă o mai povesteşte din când în când cunoscând-o direct din întâlnirile cu eroul despre care este vorba.

* În timpul luptelor dintre trupele americane şi germane în al doilea război mondial, Decembrie 1944, un soldat american pe numele Berent (Bert) Frizen, a fost rănit şi singur, în clipele dintre viaţă şi moarte, şi-a amintit de mama lui şi de cântecul pe care ea îl iubea tare mult “Jesus whispers peace”, (“Isus şopteşte pace”) şi pe care i-l cânta şi lui adesea, şi a început să-l cânte încet, ca de ultima dată. S-a întâmplat să mai deschidă odată ochii şi a văzut lângă el un soldat german cu baioneta scoasă gata să-l lovească, dar auzindu-l cântând murmurat şi-a retras baioneta şi i-a spus în germană atât cât soldatul american să înţeleagă, “mai cântă-l odată”, “mai cântă-l odată”, probabil că soldatul german înţelegea şi el ceva din limba engleză. Apoi, rănitul s-a simţit luat pe braţe şi aşezat la loc vizibil pe o piatră mare. Curând, un medic american care trecea pe acolo cu trupele, i-a salvat viaţa. Întâmplarea este povestită şi de ghizii marilor muzee care cuprind istoria cumplitelor bătălii.

* Exact cu treizeci de ani mai înainte, tot în Decembrie, în primul război mondial, istoria a consemnat o întâmplare demnă de a nu fi uitată. De colinde, în câteva tranşee germane soldaţii au aprins luminiţe în amintirea zilelor de pace ale copilăriei lor. În tranşeele britanicilor s-a oprit focul de arme pentru a vedea ce se întâmplă, îndreptându-şi binoclurile într-acolo. Câţiva soldaţi germani au început să cânte colindul “Stille Nacht” cunoscut bineînţeles şi britanicilor care “molipsiţi” au început să cânte şi ei. Incredibil, unul câte unul soldaţii din tranşeele inamice au ieşit afară cu mâinile ridicate, au cântat împreună, s-au îmbrăţişat. Cu această minunată întâmplare războiul nu s-a oprit, dar a fost mărturie că se poate opri. Se încălcase şi de o parte şi de alta jurământul militar, dar nu ne-a rămas dovadă despre vreo pedepsire a soldaţilor implicaţi în acest gest spontan de pace.

* Ştiţi şi dumneavoastră desigur istoria petrecută tot în timp de război, că un grup de soldaţi într-un gest deloc cugetat, au umplut o pungă cu murdării şi au aruncat-o soldaţilor din tranşeul inamic. Răspunsul a fost că au primit de la “confraţii” lor inamici o pungă plină de bunătăţi însoţită de un bileţel al cărui cuvinte au făcut înconjurul lumii: “fiecare dă ce are şi ce poate”.

Aceste întâmplări mi-au venit în minte când am aflat deunăzi că la întâlnirea de anul acesta de la Stupini a fraţilor pastori pensionari, s-a zis “să aruncăm peste gard celor de la Uniune, Cartea de Cântări”. Desigur, nu se pune problema că fraţii pastori pensionari adventişti români nu sunt necăjiţi în legătură cu Cartea de Cântări. Nu se pune problema că nu au dreptate în argumentaţia lor. Se pune problema de “calitatea” răspunsului la acest necaz, la această nedreptate.

Mai întâi, că între Uniune şi masele de credincioşi nu ar trebui să fie nici un “gard”, nici la propriu, nici mai ales la figurat. Este vorba de îndreptat nişte greşeli care sperăm să fi fost făcute “fără voie”, şi “frăţia” ca stare spirituală să dea la o parte această aparentă situaţie de “dincolo de gard” şi “dincoace de gard”. Nu atât problema “Cărţii de Cântări” e greu de rezolvat, cât “abordarea” rezolvării ei. Nu cred că Uniunea de Conferinţe şi Asociaţia pastorilor pensionari adventişti din România sunt în tranşee diferite. Şi chiar dacă ar fi, se mai pot întâmpla lucruri frumoase ca cele pe care le-am amintit.

Şi să închei tot ilustrativ cum am început. Asociaţia fraţilor pastori pensionari advenitşti români a numit onorific ca reprezentant al lor pe fratele Bălan Constantin care are experienţă pentru pacificarea situaţiei. Sora Violeta Lecca Bălan, soţia dânsului, este o artistă de primă mână în peisajul picturii române. Cum ar fi problema dacă la o expoziţie a artiştilor plastici s-ar trezi că pe exponatele dânsei sunt trecute alte nume, că pe exponatele altora e trecut numele dânsei, sau că pe unele lucrări ale dânsei s-a mai lucrat de către alţii pentru a arăta mai frumoase. Desigur, s-ar necăji. Nu dorim să se întâmple acest lucru, adică să se necăjească nimeni şi în nici o problemă de frăţie. Fiind deci în materie cu astfel de probleme, credem că fratele Bălan ca reprezentant al unor necăjiţi vă găsi soluţia de rezolvare cea mai bună, şi că dacă va fi nevoie “să se arunce peste gard” cu ceva – deşi personal îmi repugnă această confruntare -, să se arunce cu ce trebuie, frumos şi duhovnicesc, ca în cazul că există cu adevărat acest gard şi el este aşa de înalt şi ceea ce se aruncă va cădea înapoi peste cei ce aruncă, să fie o binecuvântare.

Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

Category:

Generale

Programe populare




Comentariile sunt inchise.