Atac la CÂNTAT şi CÂNTARE

De mirare mare că POLITICIENII ştiu mai mult despre CÂNTAT şi CÂNTARE decât MUZICIENII. Cât despre influenţa CÂNTATULUI, ei ştiu mult mai bine decât TEOLOGII de profesie.

În anul 1946, dinspre MOSCOVA a fost dat DECRETUL de SOVIETIZARE a României. El cuprindea până la amănunt strategia de înrobire politică, socială, financiară şi culturală a ţării. În ateismul înverşunat, religiei creştine nu i se da decât cel mult şansa unei fantome. Unul dintre articolele amintitului DECRET, era despre “controlul amănunţit a ceea ce SE CÂNTĂ în biserici” – evident în bisericile neoprotestante unde cântatul nu este liturghie. În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, era pe atunci oficial folosită Cartea de Cântări 1929. Cântare cu cântare a fost studiată de către Departamentul Comisiei de Sovietizare şi spus ce cântări să nu se mai cânte. În comunităţi erau implantaţi informatori care să spună dacă se respectă “regula” sau nu. Se simţea acest lucru chiar şi în comunităţi mai depărate de centru şi mai singuratice din când în când, iar în comunităţile mari din oraşe, disputa era permanentă. A fost alungat, (a plecat) – regele, şi imediat orice cântare cu referire la REGELE ISUS a fost pusă sub restricţie de folosit, iar încercările de înlocuire a cuvântului “rege” cu un similar erau penibile.

A devenit ceva foarte comun folosit cuvântul “DEPARTAMENT” prescurtare de la Departamentul Cultelor. Toată lumea ştia ce înseamnă “a fi chemat la Departament”. Acest lucru a lăsat o amprentă atât de puternică asupra mea, încât astăzi când citesc în Curierul Adventist articolele în majoritate semnate cu “şeful Departamentului….” şi nu sunt puţine, simt o vădită stânjeneală. Legat de “DEPARTAMENT” era şi cuvântul “ÎMPUTERNICIT”, născător de frică. Zâmbesc printre lacrimi la amintirea că într-o Vineri, la Şuţa Seacă -locul naşterii mele unde clădirea comunităţii era şi mai este şi azi în curtea bojdeucii noastre -, a venit ÎMPUTERNICITUL s-o descoase pe mama de CÂTE CEVA. Nenimerit pentru el căci mama îi respecta şi primea bine pe cei care-i intrau în curte, dar departe de a înţelege ceva din intenţiile măritului vizitator. A mai ştiut doar să spună predicatorului a doua zi că a venit cineva pentru adunare, care a zis că este “NEPUTINCIOSUL”, sigur pentru că această vorbă era mult mai uşor de folosit decât “ÎMPUTERNICITUL”, de care ea nu auzise şi puţini auziseră. Istorie.

Chiar şi sub această restricţie, cântam totuşi, ,,,, “Cetate tare-i Dumnezeu”, “Măriţi pe Domnul căci El peste regi este Rege”, “De mult mă lupt”, “Cruntă-i lupta, tare-i cruntă”, “Da, Isus ca Rege vine”, “Isus al vieţii Domnitor”, “Să ducem Biblia-n popor”, “V-adunaţi din văi şi munţi”… Aproape de necrezut, dar poate reacţie naturală a fost că în acea perioadă, predicile şi orele tineretului erau constituite pe teme aşa zis “oprite”. Reforma, eroii martiri, valdenzii, etc. Neoficial, am putea spune “ilegal”, se cânta şi se făceau cântări exact opuse restricţiilor. Circulau scrise de mână şi şapilografiate la întuneric cu riscuri mari, cântări ca “Redeşteptaţi-vă căci Domnul vine” cu strofa ei “Răsună tare ultima strigare”, sau prin puţinii seminarişti către public “Fiţi tari”, “Voi tineri toţi veniţi”, “Mergem înainte”. Este de asemenea istorie că pregătite de Vineri seara pentru Sâmbătă după amiază câte patru partituri pentru fiecare voce erau găsite Sâmbătă la prânz doar câte trei, un exemplar luând drumul “Departamentului Cultelor” peste noapte. Aşa era atunci. Câte ceva din câte ceva.

Dacă aşa era atunci, sub sabia DECRETULUI, vă închipuiţi ce cântări, ce cântat, ce tematică, mi se părea că va fi după 1989 când în loc de “restricţie” era “încurajare”, când în loc de ieşit morfolit de la Departamentul cultelor slujitorul ieşea medaliat şi cu fruntea sus de promisiuni de la Palatul Cotrocenilor!!!. Câte ceva s-a întâmplat, dar nu în substanţă şi nu la nivelul POSIBILITĂŢILOR FINANŢATE de acum faţă de VOLUNTARIATUL şi IMPOSIBILITĂŢILE din RESTRICŢIA de atunci. Mă întreb cum se putea atunci începe o culegere de cântece făcută neoficial în stare de riscuri enorme, cu “Cântaţi Domnului” şi terminată cu “Fiţi tari”, iar în 2006 să începem Cartea pe temă muzicală folcloric legendară (cu un text cu “guverne”,  – cuvântul “guvern” în premieră cântat), de la “bolintinu” şi să o încheiem cu “Mulţi ani trăiască”. Dacă am fi propus aceste teme de cântat în comunităţi, sinistrului Deaprtament al Cultelor din perioada Decretului de Sovietizare nu ne-ar fi tipărit Cartea cu ele imediat la tipografia Casa scânteii? Departe de mine a fi aceasta o critică presonală adusă cuiva. Este cu multă părere de rău câte ceva din tristul fenomen.

Concluzia ar fi că ceea ce DECRETUL de SOVIETIZARE nu a putut face prin FORŢĂ, am făcut noi de BUNĂ VOIE. Ceea ce mă miră şi mai tare este că o eventuală nouă Carte de Cântări, chiar dacă în româneşte, – după cum mi s-a dat a înţelege de către oficiali -, trebuie făcută după standardele Uniunii Europene. Am o mare bucurie însă. CÂNTECUL şi CÂNTATUL, prin definiţie nu este supus nici unui DECRET şi nici unui STANDARD. Mă refer la cel din inimă, din suflet şi nu la cel comun, comunitar.

Benone Burtescu  (dburtescu@aol.com)

 

Programe populare




Comentariile sunt inchise.